Soarta operei lui Alexandru Nemoianu este tot atât de stranie ca şi opera însăşi. Şi în acest 
caz, un complex de împrejurări potrivnice opreşte privirea calmă şi cuprinzătoare şi amână în chip greu de înţeles atât valorificarea operei cât şi percepţia ei dacă nu chiar împiedică până şi citirea însăşi. Contribuie la aceasta, între altele, dificultăţile în a fi clasificată ca gen şi formulă. Scriitorul e socotit, prin simplificare stereotipă, când istoric, când prozator iar producţiile lui, fiind neobişnuite, nu par să atragă aprioric sau intimidează. Dar nici tematica nu pare mai apropiată spiritului comun. „Istoria românilor-americani“ (materie cu aspect specios şi, în aparenţă, obiect de erudiţie seacă şi arhivistică), memorialistică „ţărănismului“ afirmat violent în „Borloveni“ sau aceea i-revendicativă şi elegiacă din „Puccini 4“ sunt tot ce poate fi mai rebarbativ în viziunea intelectualului de atitudine creolă şi a belferimii lucrând după tipar. Şi cum scriitorul vieţuieşte într-o recluziune anahoretică în ţinuturi îndepărtate şi nu cultivă prieteşugul zgomotos şi spiritul gregar, manifestându-se în manieră gravă, reflexivă şi ticăită, incapabil nu a practica ci chiar a pricepe tocmeala, învoielile şi scara de valori rezultată din troc, răspândirea prin lectură e restrânsă deşi opera există cantitativ şi, privită atent, ar trebui să impună. Şi exegeza nu putea fi decât firavă până la un punct, conţinând o vreme mai mult recenzii întâmplătoare şi puţine>>>>
~CARTI CE PUTEAU SA NU EXISTE – ”Un sens al nadejdii”-prefata la vol. “Inteleptul din America- Alexandru Nemoianu in analize si exegeze ”
mai 24, 2008 la 12:08 pm (carti)
~CARTI CE PUTEAU SA NU EXISTE : ” Semanatorii – Oastea Tarii si un model cultural : ” Curierul de Valcea”
mai 24, 2008 la 12:06 pm (carti)
„OASTEA ŢĂRII“
Povestea acestei cărţi începe odată cu scrisoarea primită, pe la începutul acestui an, de la admirabilul 
scriitor Ioan Barbu, din Râmnicu Vâlcea, în acelaşi timp şi făuritorul unui ziar cu o uimitoare longevitate despre a cărui pătrundere profundă aveam nu numai ştire ci şi confirmări verificate. El îmi comunică propunerea de a mi se atribui un premiu al acestei publicaţii care urma în curând să împlinească 18 ani de la apariţie şi se socotea că îşi sărbătoreşte „majoratul“, ocazia fiind subliniată, aşa cum era de aşteptat, printr-o reuniune în etape depăşind caracterul protocolar inevitabil. Ideea în sine de a trage linie şi de a privi înapoi spre a se consulta istoria consumată în ideea proiectului de viitor larg, mi se părea cu totul lăudabilă însă îmi apărea de neînţeles gândul de a-mi acorda o distincţie care nu doar că nu mi se potrivea ca greutate nemeritată însă ieşea cu totul din modul meu de a înţelege lumea şi atitudinile faţă de valori. De aceea i-am şi răspuns corespondentului meu după un răgaz luat pentru reflecţie (trebuitor şi din cauza că, în acelaşi timp, aflasem despre o propunere de acelaşi fel, venită de la păr. Dorin Picioruş, admirabilul, şi el, editor al platformei on-line „Teologie pentru azi“), expediind această epistolă încă nelămurită>>>>>
______________________________
________________________
_________________________
_________________________
_________________________
___________________________
