FLOAREA DARURILOR

Creatie fara specie definita desi in superficie un jurnal de voiaj pigmentat cu multa informatie din categoria facuta clasica odinioara de indrumatoarele „Baedecker „, „Tropotind prin Paris „(2008) de Aurel David amesteca viziunea reportericeasca din „Oameni care fac” , cu meticulozitatea bibliografului izbitoare in reconstituirile din ” Intoarcere in timp „. Lipseste insa prozatorul social si senzationalist din „Luptator ” sau ” Ioana „, care , desi prezent aici prin pagini de jurnal realistic ce meritau dezvoltari intotdeauna dezirabile , nu-i cultivat in ceea ce ne putea dadea .

In felul ei, compozitia are o nota de insumari si recapituleaza inzestrari cunoscute anterior si verificate intr-o consistenta opera de poligraf exprimat staruitor si in proza de calatorie („Pasi pe Terra ” , „Am fost si eu la Katmandu „, „Colinele Madridului „, „Florida la ea acasa ” etc. ) aici  cu un mai pronuntat caracter de Ghid Michelin adaptat la evenimentul biografic curent .

UN EPOS MODERN
Povestile despre „Vulturul Ilie ” , inca prea putin cunoscute in afara Buzaului dar intrate definitiv in mitologia oraseneasca si in folklorul unei colectivitati urbane ce duce lipsa de mitologie recenta , ar merita adunate intr-un volum care sa cuprinda deopotriva reflectarea lor in istoria orala ca si documentul de epoca , defel marunt . Atunci abia se vor putea intelege deopotriva emotia in fata aparitiei miraculoase a pasarii blande si impunatoare ca si tristetea inenarabila produsa de sfarsitul absurd care , in scara marilor reprezentari despre univers , pare a echivala cu pierderea totemului si cu disolutia sensurilor unei lumi ce si-a pierdut exponentul magic .
Dar pana la monografia tematica  , necesara si utila totdeodata , avem povestea in versuri , istoria cantata , eposul  re-formulat cult in forma ” Ultimului Zagan „, un fel de mica epopee de epoca recenta , cu subiect animalier , alcatuita de Bucur Chiriac , un rapsod de vremuri moderne care compune antic sau mai bine spus folkloric caci la noi folklorul ilustreaza o ipoteza de varsta antica si mentalitatile ei . Fiindca , la drept vorbind, ” Ultimul Zagan ” este o impresionanta balada tragica despre natura inteleapta , omul asasin si  puterea memoriei care biruie asupra mortii si da un sens enigmatic care abia se intuieste dar impune prin forta lui simbolica si continut emotiv . Inca o data , istoria scrisa prin poezie o ia inaintea reconstituirii didactice si inflacareaza sufletul nostru insetat de suprasensibil , magie si invataturi .

ARTUR SILVESTRI

Literatura lui Adrian Botez, moldovean de Nord (n. 1955, la Gura Humorului ) s-a făcut cunoscută târziu, apărând dintr-o dată în conformaţie matură, ca şi Minerva din capul lui Jupiter, şi constituind – şi în această ordine – „un caz”. Opera este întinsă, diversă şi consistentă căci autorul are nu uşurinţa de a scrie în manieră torenţială ci o continuă stare de trezie şi se manifestă cu atitudine cam în orice clipă definitorie. Desfăşurată în episoade de unde se deduce entuziasmul aproape antic în a comunica, aceasta s-a exprimat la început cu precădere în lirică, unde bibliografia este relativ vastă: Jurnal din marea temniţă interioară (1998); Rog inorog (1998); Povestea unui colecţionar de audienţe (2003); Epopeea Atlantică (2003); Eu, barbarul (2005); Crezuri creştine – 70 de sonete cruciate; Van Gogh – perioada Borinage (tumorile artei) (2005); Nu mai ridicaţi din umeri! (2007). Însă dincolo de cantitate, poeziile nu au vârstă şi sunt cu neputinţă a se descrie formule de stil ori categorisire curentă. Nimic aici nu-i „modern” după cum nici nu este „romantic” ori „clasicist” căci, ilustrând o atitudine devoţionistă unde stările de mari intensităţi metafizice aduc sufletul în pragul abisului, poetul iese din timpul evoluţiilor exterioare care esteticeşte sunt doar convenţie. Rezultă că o clasificare stilistică este şi ea de nefăcut, afară numai de alăturări în asimetriile condacului, ale irmoaselor şi în poetica de împiedecări emotive cu tradiţie la noi de la Dosoftei şi până la Vasile Voiculescu şi „Comornicul” lui Sandu Tudor. Muzicalitatea, deşi subînţeleasă, nu-i aici nici belcanto şi nici mecanism de simetrii perfecte în felul medieval, trubaduresc, ci denotă o muzică interioară, de cântec şoptit în maniera misticilor de Bizanţ ori a cântăreţilor de tabară militară. Căci poetul are atitudine mai degrabă de prooroc, vituperând ori închipuind mari desfăşurări învolburate pe pânze sufleteşti uneori memorabile.

Însă mai degrabă decât poet, Adrian Botez este un ideolog şi, mai recent, un predicator profetic ce socoteşte că esenţiale nu sunt „creaţia” în aspect laic şi circumstanţial şi că, indiferent de context, anumite teme şi atitudini au precădere din optica unui „imperativ colectiv”. Felul lui de a îmbrăţişa o responsabilitate morală ce depăşeşte simpla condiţie de „individ” este radical diferit de „individualismul” creator, unde aventura intelectuală se impune adeseori şi este preferată. Evoluţia se produce treptat însă în timp scurt şi solid prin cantitate căci şi sinopticul de cărţi tinde să impună atât ca număr cât şi din perspectiva acumulărilor temeinice. Prigoniţii cavaleri ai Mielului – despre poezia cultă aromânească (2000); Spirit şi Logos, în poezia eminesciană – pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textului eminescian (2005); Loja Iohanică Românească – ION Creangă, ION Luca Caragiale, IOAN Slavici – pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici (2006); Cei Trei Magi ai prozei româneşti (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade) – şi Epoca Mihaelică: pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade (2007) – acestea sunt episoade într-o demonstraţie ce priveşte noţiunea de „Neam Metafizic” aparţinând doctrinarului şi care va trebui dezvoltată cândva într-o formă sistematică ferită de aluviunile nevoii de analiză de text clasic. O întrevedem, de altminteri, atât în „reconquista aromană” cât şi în examinările de eminescologie, unde apar şi cele dintâi semne clare de metodă proprie care este un derivat de hermeneutică având surse în existenţialismul teologic şi indicii de familie spirituală în direcţia lui Unamuno şi Ortega y Gasset. Totuşi, abia „Loja Johannică„, una dintre cele mai stranii exegeze din literatura română contemporană, dezvăluie nu atât metoda cât viziunea, aceasta fiind şi contribuţia ce l-a afirmat pe Adrian Botez în felul unui doctrinar mai degrabă decât al unui studios cu virtuozităţi analitice (totuşi de originalităţi rarissime) arătând dimensiunile unei personalităţi ce parcă vorbeşte din viitor. Cercetarea este o „hermeneutică” sui-generis care, deşi se situează în moştenirea lui Vasile Lovinescu, adaptează metoda cu originalitate, apropiindu-se în tangenţial de Nichifor Crainic şi de „trăirism”. Cutari dizertaţii guenoniste de aici îngăduie alăturări însă nu confirmă o descendenţă de observantză strictă şi nici iniţieri regulamentare ci doar lecturi de rost lămuritor. Căci autorul este un erudit cu înclinări de conduită profetică, mizând mai degrabă pe intuiţie, „istorie sub-lunară” şi „porunci incontingente” decât pe expunerea sistematică şi demonstraţia făcută matematic. Kabbala, rozacrocienii, Kali-Yuga, „spenglerismul”, teosofia ottocentescă, alchimia, acestea sunt numai câteva domenii pe unde Adrian Botez a trecut cu exuberanţă fără să se dedice hotărât nici unui hermetism altfel decât în felul unui reazem de argument util. Şi privirea asupra literaturii este înrâurită de aceste perspective multiple. Opera, în ceea ce este „obiect”, e văzută ca un depozit iniţiatic, o concluzie vehiculată în semne, un mesaj ocult şi de aceea nu valoarea estetică ori locul în tabla de valori preocupă (deşi se prezumă) ci descifrarea, deci revelaţia.
Dar abia de aci încolo se clarifică o anumită perspectivă de natură antropologică, întărind derivaţiile extrase din zestrea sursologică. Totul porneşte, în fond, de la erorile de perspectivă ce despart Orient de Occident şi, fiindcă prin acestea se înţeleg îndeobşte Asia şi Africa, ne aşează pe noi (de fapt, „ortodoxia” şi „isihasmul”) într-o geografie a ficţiunii ori, mai bine spus, ne exclud din istoriile universale de valori. Concluzia supără şi este corectată. Dar cum? De vreme ce există „culturi exprimate” şi culturi (Adrian Botez zice „spirite naţionale”) „confuze”, iar noi fiind între cele puţine ce au un „centru modelator”, rezultă că trecerea noastră cu vederea este greşită şi reclamă corecţii şi adaosuri. Ele se fac în felul unei teorii pe care, oricât pare de curios, o regăsim în „spiritul getic” al lui G. Călinescu şi în „regresiunea către arhaic” si care (tradusa pe limba lui Rene Guenon) ar fi tradiţia vârstei de aur:

„De fapt, modelul GETO-DACIC s-a întrupat în Modelul Divin Românesc: MIORIŢA şi EMINESCU, din punct de vedere spiritual, s-au contopit: Modelul Divin al Cuvântului şi cu cel al Hieroglifei. Când MIORIŢA tace, grăieşte Hieroglifa-Eminescu – când tace Hieroglifa-Eminescu, simţim cum saltă în noi (Noi = elita spirituală a Neamului) expresia ritualului geto-dacic (condensat în MIORIŢA). Elită spirituală înseamnă SPIRITE TREZE – elita spirituală nu trebuie să fie neapărat intelectuală. (…) Elita spirituală poate reforma temporalitatea: succcesiunea uitării poate fi reorganizată în ritualul Eminesco-Centric, Spiritualo-Centric. Orice gest şi cuvânt al nostru poate fi «reglat», prin smerenie şi anonimizare a noastră, în funcţie de modelul cristico-eminescian – care face mai lesne de vizualizat spiritul-modelul pe care l-a subliniat, după ce l-a dublat, în eternitate: modelul DACIA – modelul sacru.
În felul acesta, este imperios necesar să se desfiinţeze istoria literaturii române: să se desfiinţeze treptele uitării – şi să se vizualizeze cercurile concentrice ale Spiritului Naţional, în jurul Cercului-Revelaţie-Eminescu (…). Eminescu este acest Centru Interior-Golgotă, este vizualizarea în cuvinte simultane-vibraţie cosmică demiurgică (căci acesta este darul GENIULUI, să re-creeze simultaneitatea de vibraţie verticală, a cuvintelor orizontale, prin redarea forţei interioare a Cuvântului: acest fenomen e perceput ca «forţă de seducţie» – de fapt, este forţa de TRANSFIGURARE, întru divin, a Cuvântului) a Arhanghelului-Spirit Naţional.

Şi, de acum, de la Revelaţia-Eminescu, ierarhizarea aleatorie (istorică) va fi înlocuită de ierarhizarea spirituală (anistorică): nu anii contează (ca segmente aparent cuminţi-evolutive), ci apropierea sau depărtarea, pe traiectorii circular concentrice, faţă de Modelul Divin-Revelaţie EMINESCU. Varianţii – raportaţi la MARELE INVARIANT”.

Acesta este „nucleul ireductibil” iar dezvoltările doar îl confirmă atât în „Loja Iohanică” cât şi, mai târziu, în „Cei trei magi”. Analiza, de fapt „exegeza” în sensul post-hermetic, nu se poate rezuma ci doar reproduce dar schema doctrinară rămâne imodificabilă în convingerea că aici am avea o „geografie sacră” unde, când se citeşte, se citeşte superficial ceea ce are sens mai adânc care scapă examinarii grabite ori se ignoră. Şi fiindcă „evoluţia” în sens raţionalist lipseşte ci e doar o aparenţă de „eternă reîntoarcere” la originarul ocult, rezultă că nu vom avea „etape” ci „epoci” – traducând ieşirea în vizibil a straturilor ce pre-există în forma unui soi de entelehii – denumite cu originalitate „iohanica” şi „mihaelica” şi care vor trebui odata examinate în detaliu şi cu măsurile potrivite.

Însă autorul fiind un gânditor de înrâuriri ocultiste ce socoteşte că istoria, chiar dacă aparenţa, nu-i decât documentul unor „căderi succesive” până la „epoca de fier” contemporană, acţiunea cu rost de îndreptare este de la sine înţeleasă şi include manifestări cu extensiune, având efecte şi mai mult ca sigur o dezvoltare în direcţia atitudinilor colective. Acestea sunt expuse ca şi cum ar fi „predici laice”, proorocirile muceniceşti ori înfăptuirile de „prinţ popular” şi au aspecte ce ţin de regimul clipei şi de „lucrarea” posibilă în anii recenţi.

Revista „Contraatac”, revistă de educaţie, cultură şi literatură, pentru elevi şi profesori – îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice, deopotrivă o armă ofensivă şi o carte de învăţătură în episoade, este creaţia lui Adrian Botez şi unul din numeroasele argumente ale acţiunii sale intelectuale iar „Ruguri. România sub asediu” constituie pătrunderea ideologului în imediatul vremii tulburi şi conţine câteva din eseurile recente de analiză socială ce amintesc de radicalismul culturii româneşti interbelice de unde autorul îşi extrage atât directiva cât şi miza morală. Însă ele nu pot fi înţelese în afara doctrinei pe care, la drept vorbind, o exemplifică pretutindeni într-o campanie ca de cruciat.

Către sfârşitul toamnei trecute am primit din America, de la Alexandru Nemoianu, o scrisoare surprinzătoare nu atât prin emoţia faţă de tema înfăţişată (pe care o încearcă ori de câte ori evocă „locurile“ şi oamenii lor din Borloveni) ci prin ideea de a veni „acasă“ în prag de iarnă, călătorind „peste mări şi ţări“. Era o noutate de program personal şi am fost sigur că motivele sunt importante şi meritau urmărite. Ceea ce îmi scrisese confirma această părere: „În 30 Noiembrie, la Borloveni, va avea loc o comemorare şi recunoaştere publică a străbunicului meu matern, Colonelul Protopop K.u.K Pavel Boldea (1864-1920). (Informaţii despre el puteţi afla în volumul meu „Borloveni“). În asta, eu văd mai ales afirmarea importanţei „locului“, identităţii. Lucru de mare importanţă, mai ales azi. Am să fac efortul să fiu acolo. Voi „rupe“ o Săptămână şi voi face turul de forţă al unui dublu zbor transatlantic într-o Săptămână. Cel care a pregătit toate detaliile este vrednicul Profesor Pavel Panduru din Prigor, care a fost onorat cu Premiul ARP (de care ştiu bine că s-a bucurat enorm).Am aflat că la Borloveni vor veni destul de mulţi, din Almaj şi împrejurimi. Mă bucur cu anume îngrijorare. Gândul drumului mă bucură dar îl voi face cu toată grija şi seriozitatea. Sunt perfect conştient de greutăţile lui Iarna.“

Era, deci, nu „ocazie“ ci moment solemn când „părinţii“ erau evocaţi, pomeniţi şi aşezaţi încă o dată în locul meritat nu doar prin efortul rudeniilor ci mai ales al „celor ce simt urmările“ şi le recunosc, adică al „oamenilor Locului“. De la aceştia, am mai primit după câteva zile şi o chemare trimisă de reprezentatul lor care, fiind profesorul Pavel Panduru din Prigor, îmi era prea bine cunoscut şi îl preţuiam. El îmi scria, între altele, aceste cuvinte: Nădăjduind că ne vom putea bucura de prezenţa Dumneavoastră în mijlocul nostru pentru a consfinţi importanţa şi necesitatea acestui eveniment în viaţa Ţarii Almăjului şi a Banatului; vă aşteptăm cu sufletul şi trupul împodobit ca pentru sărbătoare cu nestematele ospitalităţii şi omeniei caracteristice nouă, almăjenilor.

Erau cuvinte ce arătau nu doar solemnitatea momentului ci mai cu seamă modul ceremonios, gama bunei-cuviinţe şi reflexul sufletului delicat ce definesc pe omul de „locuri vechi“, aparţinătoare Tradiţiei şi unui timp paralel. Şi răspunsul meu s-a alcătuit în aceeaşi limbă de comunicări intensificate de alegerea cuvintelor şi de aşezările lor nimerite: 29 Noiembrie 2007, Sf. Mucenici Paramon, Filumen şi Valerian • Dragă Domnule Pavel Panduru, anunţul privitor la comemorarea protopopului militar col. Pavel Boldea, unde mă şi invitaţi, l-am primit prea târziu pentru a-i putea da curs astfel încât aş vrea să vă rog să mă iertaţi, căci voi lipsi. Însă esenţial mi se pare că acest eveniment se produce mulţumită eforturilor ce aţi făcut şi, înainte de acestea, felului cum sunteţi întocmit în respectul pentru cele ce au fost şi pentru pomenirea a tot ceea ce contează. Aceste atitudini le-am observat nu doar în cărţile, eroice şi ele, ce aţi scris ci şi în acţiunile făcute cu bunăvoire şi cu credinţă chiar dacă recunoştinţa, ori ţinerea lor în minte, apar rareori şi, câteodată, deloc. Ca şi alţii, ştiţi că nu aţi făcut decât ceea ce trebuia şi datoria a fost plătită; o datorie faţă de tot ce ne-a făcut posibili şi ne-a adus în istorie. Pomenirea de la Borloveni se adaugă numeroaselor fapte bune unde aţi fost artizan; sunt locuri – şi sunt nişte chipuri – ce le cunosc bine din spledidele pagini ale lui Alexandru Nemoianu, ale cărui admirabile rememorari ar trebui incluse în mitologia acestui ţinut şi vor fi introduse cândva. O veţi înfăptui şi acum cu aceeaşi tulburătoare simplitate pe care numai gesturile mari o au şi o păstrează indiferent de timpuri şi de geografii. Trag nădejdea să puteţi continua astfel mulţi ani şi urma faptelor ce aţi îndeplinit – şi veţi mai face – să nu se şteargă. Punând una peste alta înştiinţări şi chemări, m-am gândit ce ar fi trebuit să fac, totuşi, şi eu deşi nu aveam nici vremea trebuitoare şi nici starea potrivită pentru un drum lung la vreme de iarnă. Cel mai la îndemână a fost să dăruiesc câteva sute de cărţi îngrijite şi editate în anii aceştia, al căror sens era întocmai cel ce urma să se evoce în Ţara Almajului, în preajma „Casei Boldea“; le-am trimis cât am putut mai repede şi m-am bucurat să ajungă acolo la timp şi să fie puse în mâinile mulţimilor ce au populat locurile în acea zi. Căci, aşa cum am aflat de îndată, au fost cu adevărat „mulţimi“ iar descrierea lor – rezultată din reportaje şi fotografii – impresionează şi ne dă un exemplu ce trebuie desluşit.

La drept vorbind, pentru aceşti poporeni ce au venit, de peste şapte sate, să pomenească pe unul dintre ei care le-a făcut „cinstea şi modelul“, toţi cei ce se includ în această categorie sunt un fel de „voievozi secreţi“, un soi de căpetenii înnăscute şi recunoscute, „înfăptuitori“ de proporţii mari la proporţiile ţinutului unde au apărut şi care, de fapt, ilustrează însăşi imaginea şi întinderea „lumii care are importanţă“. „Popi de ţară“, primari sârguincioşi, ţărani luminaţi şi harnici, înţelepţi plugari, cărturari şi monahi, „dăruitori“ şi făcători de instituţii, de drum, pod şi sălaşe de pe urma cărora ceva însemnat şi memorabil rămâne şi se evocă oricât ar fi omul de uitător şi timpul de ştergător de urme – aceştia sunt „prinţii populari“, embleme şi exemple, „Stâlpii Casei“.

Un astfel de „stâlp al Casei“ a fost şi protopopul Pavel Boldea, a cărui pomenire au făcut-o deopotrivă rudeniile lui, cărturarii „Locului“ şi mulţimi care au simţit că vrednic era de „veşnica lui pomenire“. Cărticica aceasta exemplifică, în fond, sensurile acestui fel de a re-face înţelesurile simple ale lumii ori de câte ori acestea sunt necesare spre a avea un viitor; de aceea am şi făcut-o, pentru a fi, la rândul ei, „model şi exemplu“ pentru cei ce vor să le cunoască.

ARTUR SILVESTRI

„Patriarhul ardelean“ este o carte ce nu s-a născut la întâmplare căci ea se include într-un program început mai demult şi căruia i s-ar putea spune mai pe scurt, şi formulat emblematic, „Pomeni­rea Părinţilor“. Locul lui Raoul Şorban în această evocare colectivă asemănătoare unei liturghii laice este cum nu se poate mai potri­vit căci şi el a fost, şi va trebui socotit şi mai stăruitor odată cu vremurile nedesluşite ce vor veni, un adevărat „Părinte al Patriei“.

Noi, însă, nu avem încă o conştiinţă suficient de vie a existenţei colective în timp şi dacă cumva am avut-o vreodată – fiind mai mult ca sigur că aceasta a existat – am pierdut-o ori s-a estompat mult până la formele de relativă nepăsare ce le întâlnim acum. Însăşi istoria acestei culegeri de „evocări, analize şi puncte de vedere“ o arată într-un fel ce trebuie descris sumar. De iniţiat, am iniţiat-o în vara lui 2006, de îndată ce „patriarhul istoriografiei de Reconquista“ s-a prăpădit pe neaşteptate şi a lăsat opera nu atât neîncheiată (căci mult din ceea ce a avut de spus a spus până la vârsta matusalemică ce i s-a îngăduit) cât lipsită de urmaşi, de „şcoală“ şi de discipoli. Ideea de a o constitui a venit de la Aurelia Lăpuşan, o admirabilă „monografistă a Locului“ a cărei lucrare cunoaşte valori înalte care, deşi prea puţin apreciate după meritul ce nu se poate contesta, se vor observa odată cu trecerea vremii. Fiind o sugestie ce s-a potrivit ca sămânţa în solul fertil şi venită în clipa potrivită, ipoteza unei recapitulări s-a impus cu repeziciune iar momentul acţiu­nii a urmat de îndată. L-au intensificat, la proporţii ce nu se bănuiau în primele schiţe, mai multe episoade de context local tipic care, la drept vorbind, repetă matematic schemele fenomenal de răspândite la noi în medii intelectuale de factură incertă, de obicei iresponsabile în a folosi cuvântul dacă nu chiar necuviincioase prin gest bizar, atitudine ireverenţioasă şi criticism în clipa necuvenită. Nici nu se încheiaseră funeraliile şi cuvântările curente de panegiric ce sunt expresia universală a reculegerii mâhnite, că se şi găsiră specimene care să descrie „omul şi opera“ cu un incredibil „instinct al maculării“ ce lucrează virulent, extins şi sistematic căci odată apărută „ima­ginea negativă“ a o corecta cu timpul fără a-i crea o contra-greutate imediată ar fi fost dificil, laborios şi cu o eficacitate relativă.

Însă pe lângă obligaţia ripostei (de fapt – a corecţiei), mai era încă un argument ce a lucrat profund şi a produs efect: „pome­nirea“ ca Instituţie care dă, în ultimă analiză, coeziunea întocmirilor solide unde întotdeauna „cei ce rămân“ trebuie să se îngrijească nu doar de curăţenia mormintelor „celor ce s-au dus“ ci şi de claritatea amintirii Faptei Mari, atunci când ea există. Şi aici există.

Rezultă că „Patriarhul ardelean“ trebuia să fie o carte de „reacţie“ dar, mai întâi de toate, de afirmaţie şi de model. Materia ei nu a fost uşor să se adune: ea s-a format din „bucăţi“ şi arată aşa cum se prezintă astăzi, compusă din texte de lungimi diferite, cerute uneori cu insistenţa unor autori ce cunosc opera ori cunos­cuseră şi pe autor, şi, până la urmă, are o conformaţie mulţumitoare căci am reuşit să o fac să capete echilibru şi să răspundă obiectivelor de moment. Proporţia fiind aici esenţială, am avut în vedere că era nevoie şi de opinii necontestabile prin demonstraţie şi metodă dar, în acelaşi timp, apte să şi creeze un îndemn la reflecţie şi la o vedere mai lămurită a situaţiei stranii de la noi unde, în doctrina stă­pânilor, nici măcar principii incontingente nu apar.

Oricum s-ar înfăţişa la examenul de mâine când probabil lărgimea de vedere va fi alta decât acum, aici impune atitudinea de recucerire, un gen de „ardelenism“ compatibil cu obiectul căci Raoul Şorban a fost, aşa cum i s-a şi spus, „unul din ultimii cărturari ai Ardealului“. Formula uimeşte dar se susţine căci indiferent dacă vor mai fi „ştiutori de carte multă“, erudiţi şi savanţi prezenţi şi viitori, această speţă de „intelectual dedicat Locului“ se află tot mai greu la noi şi va apărea cu tot mai puţină capacitate de a se regenera dacă nu se produc concentrări de idei puternice şi instituţii incontrolabile ce pot afirma tradiţia încă activă.

Noi, însă, trebuie să ne facem datoria până la sfârşit depăşind oricâte piedici posibile şi chiar dacă aceasta ne apare câteodată ca fiind acţiune zadarnică şi fără efect. Urmările se vor vedea cu vremea, prin mijloace care acum ne scapă (ori, mai bine zis, ne scapă întotdeauna în realitatea cu „orizont restrâns“ unde ni s-a dat să trăim); acum esenţial este să nu stăm cu mâinile în sân şi să facem ceea ce este de făcut.

Indiferent cât de multe ecouri ori de efecte va cunoaşte, această carte nu este nici „reprezentativă“ şi nici capitală dar va fi „un docu­ment de epocă“ şi un semnal. Mai mult nici nu cred că se putea realiza în condiţiile date iar dacă lăsăm să se uite şiruri de teme, chipuri şi „lucrări“ ce bine-merită, colbul timpului neiertător se va aşterne peste tot ce ne defineşte mai clar şi ireductibil în climatul de depravare iraţională ce ne înconjoară azi; dar poate că nu şi mâine.

ARTUR SILVESTRI

„Lacrimi de diamant ” (2005 ) pare sa ilustreze atat conceptia cat si metoda lirica si constituie documentul estetic ce il legitimeaza pe N. N. Negulescu prin raspandire si atitudine de bilant ; si poetul isi prezinta productiile in acest fel , socotindu-le demne de a inconjura Pamantul .O anumita evolutie exista , fara de indoiala . Lirismul este acum un extract din materia romantica de inceputuri si aminteste de un ermetism romanesc din categoria post-barbienilor , intensificat si de multimea de formulari cetoase pentru neofit unde , mai mult ca sigur , autorul , ca initiat , desluseste ceva incomunicabil :”crucea shepirothica ” , „pendulul percutiei opalice ” , ” la curtea duhului ” , putandu-se cita de oriunde intr-atat sunt poemele de pline de expresii neobisnuite.
De fapt , componenta ezoterica , indifferent daca e insusita ori decorativa , stapaneste aceasta literatura care , inainte de a fi examinata esteticeste , trebuie vazuta ca o experienta stranie ce ar merita descrisa in etiologia ei ,poate si mai interesanta decat efectul liric.