Rodica Elena Lupu: „Glasul inimii“

Poetă, prozatoare, reporter şi eseist, însă mai înainte de toate „făcător de cărţi“, Rodica Elena Lupu încă nu şi-a găsit locul potrivit într-o literatură care astăzi îşi organizează geografia de valori mai degrabă prin „poziţie“ decât prin „creaţie“. Şi aici, notorietatea de editor împiedică uneori examinarea fără determinări a creaţiei care este merituoasă şi ar reclama o analiză în amănunt căci, având lărgime şi o diversitate de poligraf ottocentesc, impresionează prin stăruinţă şi aport cantitativ.
În ceea ce are mai cunoscut şi i-a adus răspândire, Rodica Elena Lupu este mai ales prozator şi, de fapt, romancier chiar dacă „reportajele eseistice“ anterioare i-ar fi îngăduit dezvoltări mai interesante dacă s-ar fi produs la timp. Dar proza propriu-zisă nu dezvoltă etnologicul deşi o anumită înclinaţie către tradiţional şi clasic se observă de îndată şi se orânduieşte în măsuri verificate fiind, la drept vorbind, „inactuală“ la comparaţia cu o literatură a „veşnicului proiect“ şi cu disoluţia formelor ce încremenesc în ipoteza incongruentă. Principiile ei sunt, în fond, „vechi“ dar fără să dea semne de caducitate iar desfăşurările, ce nu complică o materie sufletească mai degrabă romantică, se fac cu proporţie şi calcul, arătând că prozatoarea nu inventează manierist.
Totul se învârte în jurul unor noţiuni aproape necunoscute azi, în experimentalismul mărunt şi adesea disgraţios, şi din acest unghi nu mai e de mirare a se invoca „mâna destinului“ şi „timpul ce judecă totul“, „miracolele“ şi „umbrele din trecut“, reproducând o „eternă poveste“ tradusă episodic în romane diferite într-o bibliografie ce arată o relativă industriozitate.
Între acestea, „Glasul inimii“ este episodul de „roman bourgeois“, fiind mai degrabă o combinaţie – în proporţii admisibile – de Hortensia Papadat Bengescu (deşi fără feminismul fiziologic din „Concert din muzică de Bach“) şi Mihail Sebastian din „Accidentul“ de unde se recunosc mediul şi viziunea sentimentală fără complicaţii sociale inutile. Însă acestea nu sunt înrâuriri ci un aer de familie sufletească ori trăsături comune de penel ce se traduc într-un realism reprodus indiferent de epocă şi unde lipseşte „modernitatea“ criantă şi declarativă. Abia dacă prin alăturările de episoade şi din mulţimea de personaje ce defilează succint pe o scenă în modificare continuă s-ar mai putea întrevedea câte ceva din tehnicile recente deşi impresia generică ar fi mai degrabă de „proceduri involuntare“. Prozatoarea rămâne în cadrele clasice şi ar fi lipsit de sens a o înţelege altfel decât e.

Reclame