Postfata la vol. „Iosif Coriolan Buracu – O legenda vie „

O CARTE DESPRE „SUBSTANŢA VIE“

Îndemnările în a se pomeni părinţii prin recapitulări de panteon local – aşa cum încercasem să fac în culegerea „Un prinţ popular“ publicată în iarna ce abia a trecut – nu au rămas fără ecou şi mi-am dat seama că nu vor fi lipsite de consecinţe când, pe la mijlocul verii acesteia, am primit o veste de la profesorul Pavel Panduru care m-a tulburat dar, în acelaşi timp, m-a şi întărit arătându-mi că nu greşisem în ceea ce propusesem mai demult. El îmi scria despre ideea – ce o avusese recent – de a reconstitui o efigie alcătuită din bucăţi, urmând mai mult ca sigur exemplul primit la evocarea colectivă a „protopopului Pavel Boldea“. O idee care, aşa cum am putut observa după scurtă vreme, nu rămăsese „intenţie“ ci devenise fapt. Acum obiectul reconstituirii de model era Iosif Coriolan Buracu, despre care aveam ştiri suficiente deopotrivă din scrieri ale lui Alexandru Nemoianu, din evocări făcute de Ion Marin Almăjan dar şi din pagini ale revistei „Almăjana“ unde spiritul locului este prezent mereu prin numeroasele lui înfăţişări consumate în episod istoric. Curând, Pavel Panduru mi-a trimis, spre lectură, şi culegerea proiectată care, la drept vorbind, cuprindea exact ceea ce e necesar.

Materialul cules era în sine impresionant prin cel puţin trei argumente ce se puteau observa de îndată: substanţă vie, diversitate de tematici şi concentrare în principii morale de la sine înţelese. „Substanţa vie“ era tradusă prin simţământul prezenţei continue atât ca îndrumător inerent cât şi prin conservarea hagiografică în folclorul ţinutului , unde „faptele“ lui Iosif Coriolan Buracu treceau drept exemple sociale şi repere vehiculate oral. „Tematicile diverse“ căpătau evidenţă prin chiar perspectivele venite de la nu puţini autori dedicaţi prin studiu nu doar „obiectului“ ci şi propriei definiţii de natură etică în raport cu materia ce se evoca. În fine, o „concentrare de principii morale de la sine înţelese“ era izbitoare prin uimitoarea identificare a omului istoric cu totemul lui.

Dar, mai mult decât acestea, mai există aici un strat ce merită subliniat fiind destul de puţin vizibil în alte cazuri asemănătoare. Alţii, poate, se scoboară în istoria locului prin investigaţie ocazională produsă în manieră comemorativă, seacă şi „ştiinţifică“ iar ceea ce rezultă nu-i decât comunicare de simpozion, articol de anuar sau studiu în scopul obţinerii de titluri didactice. Aici, însă, totul este substanţial, „trăit“ şi activ fiindcă în „ţările vechi“ de la noi modelul se reproduce continuu şi pentru a-l preface în factor de coeziune nu sunt trebuitoare momentele ceremoniale, ritualurile de re-amintire ori „pomenirea“ simbolică; el trăieşte în pecetea omului natural şi îl confirmă ca atitudine universală. Aceasta e, de fapt, enigma cărţilor populare recente, de felul acelora unde memoria răsună răspicat, clar şi în sunetele de gong ale Timpului nostru nemăsurat.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: