„Naturaleţea unui element de floră sălbatică ” – postfata la vol. ” Tot ce era de spus …” de Ana Moldovan

Puţin cunoscută din motivul unei reticenţe obişnuite azi, când mulţi din cei ce scriu se manifestă cu timiditate în faţa mandarinilor clipei, creaţia Anei Moldovan (n. 1959) merită însă un tratament mai îngăduitor şi chiar atitudini solidare ce încă nu sunt caracteristice vremii de azi. Căci deşi producţiile sunt puţine – fiindcă scrisul este rar şi provenit din straturi aproape inaccesibile – „opera“ există şi arată o uimitoare unitate în stil şi mitologii. Această omogenitate ar fi putut să fie efectul unei metode şi, precum la alţii, rezultatul unui calcul lucid care să orânduiască în etape distincte un material la rândul lui selecţionat cu atenţie, făcând astfel artă prin elaboraţie, construcţie şi „sistem“. Însă nimic din toate acestea în acest lirism bizar, memorabil câteodată prin stilul lui gâfâit, unde gândurile se rostogolesc cu o repeziciune uneori insuportabilă ieşind cu o claritate genuină din adâncimi care abia de sunt înţelese de autoare şi câteodată nici măcar nu sunt identificate. Este, deci, o literatură de o spontaneitate de dicteu, aparţinând unei fiinţe ce scrie cu naturaleţea unui element de floră sălbatică şi care nici nu şi-a impus „să facă literatură“ fiindcă o asemenea opţiune ar fi prea puţin semnificativă decât este obiectivul dezvăluirilor sufleteşti, directe şi esenţiale care se includ de la sine în categoria depoziţiei şoptite şi a gândului rostit în sonuri de elegie. Atâta câtă e aici, poezia nu-i propriu-zis involuntară ci mai degrabă lipsită de scop în ordinea estetică având valoare atât cât ilustrează mişcările sufleteşti declarate fără fereală, emoţia ce o conţine rezultând din sensibilitatea ingenuă şi, până la urmă, din indiferenţa uimitoare în faţa ideii de compoziţie. În această ordine a „naivului“ intră deopotrivă dezorganizarea superficială (care însă exemplifică convulsiunile unui suflet năvalnic ce s-ar înfăţişa „baroc“ dacă ar lua în seamă categoriile de creaţie) dar şi dispreţul pentru convenţie prin aceea că însăşi punctuaţia de gen specific încalcă regulile, fiind o traducere simultană a felului de a simţi.

„Poemele în proză“ ale Anei Moldovan, stranii, senzuale, de fapt fragmente dintr-un jurnal completat capricios, sunt o etapă din constituirea operei unei autoare care, cu cât va înainta în scrisul direct şi emoţional, va putea ajunge la producţii ce îi întăresc opera.

ARTUR SILVESTRI

Septembrie 2008


Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: