“DESPRE UN PROIECT SEMI-EŞUAT, SOROC ŞI HAZARD”-postfata la volumul ” Spovedania unui colectionar de arta ” de Bucur Chiriac,ed. Carpathia Press , 2007

    Spovedania unui colecţionar“, încheiată de Bucur Chiriac în toamna anului trecut şi editată de mine acum, este o carte rară din categoria de altadată a literaturii pedagogice şi va trebui citită pentru însemnătatea ei de „document“ deopotrivă sufletesc şi istoric. Materia însăşi pasionează şi conţine nenumărate episoade memorabile. Unele sunt „biografie“, fiind reconstituiri de episoade de viaţă ce se vor întrebuinţa, poate, de către istoricul literar de mâine; altele desfăşoară multicolore tablouri de epocă unde distingem chipuri, evenimente şi caractere însă, mai mult decât atât, o lume ce a biruit drama şi nici măcar nu socoteşte folositor a o evoca. Căci acolo unde mulţi aduc un aer de revanşă şi dau interpretare reducţionistă unde e nevoie mai degrabă de îelegere, documente căutate cu lărgime şi intuiţie în a descifra sensurile ne-ideologice care acelea vor sta rezemate solid şi rămân, Bucur Chiriac pune seninatate şi chiar un gen de „naivitate“ de cărturar de clasă pozitivă ce îl defineşte şi pe el şi aşează omul în planul prezentului continuu şi dincolo de rătăcirile interminabile ale clipei. Fiind în chip evident o „memorialistică de mediu artist“ (căci autorul a fost unul dintre colecţionarii cu faimă în România „din preajma anului 2000“ şi descrie cu detalii adeseori inedite lumea atelierelor de pictori şi „secta iubitorilor de artă“ de la noi), „Spovedania“ nu rămâne aici şi devine, în felul ei, o schiţă de posibil roman balzacian ce înfăţişează chipuri, evenimente şi „tâlcuri“ ce se vor aduna la o vreme oarecare în alte scrise şi ieşind din alt condei. Povestea naşterii acestei cărţi acestei cărţi are ceva misterios căci deşi ea exista în „potenţial“, avea nevoie de un impuls în a se concretiza. Pe acesta i l-am dat eu. Prin toamna lui 2004, când felul cum îelegeam lumea se modificase radical de câtva timp, m-am gândit că aproape în orice clipă sta secretul vieţii şi că evocarea vremurilor ce s-au dus trebuie făcută cu orice efort trebuitor, indiferent dacă această obligaţie se încuviinţează ori se lasă la o parte, amânându-se aşa cum face omul nepăsător deobicei. Întâiul „depozitar de timpuri trecute“ ce îmi venise în minte a fost Bucur Chiriac, al doilea, cunoscut mai îndeaproape de prea puţină vreme, mi-a apărut ca fiind venerabilul avocat Vladimir Boanţă. Despre Bucur Chiriac ştiam destule însă privirea însăşi a tablourilor lui îndăratul cărora stătea câte o istorie concentrată parcă într-o ieroglifă întărea ideea iniţială şi îi dovedea lărgimea cu deschideri mari. Nu mai rămânea decât să-i pun întrebări şi să urmăresc pas cu pas cum cartea, de fapt „construcţia“ ei, începe să se ridice din imaterialul gândului tulburat. Însă stimulul nu a trebuit înnoit ci doar evocat: odată ideea fiind formulată, amintirile lui Bucur Chiriac au început să curgă în şuvoaie şi totul s-a pornit ca şi cum — la o simplă învârtitură de cheie — întregul univers al poveştii prinsese grai şi îi vorbea. Pe Vladimir Boanţă, unul dintre ultimii reprezentanţi ai  „Bucureştilor de altadată“, ajuns nonagenar însă înzestrat cu o memorie de detaliu care mă fascina mereu, nu am izbutit să-l fac să vorbească la vremea potrivită căci s-a dus din această lume la câteva luni după ce răsfoisem împreună albumele cu fotografii de acum şaptezeci de ani şi îelesesem va trebui să mă grăbesc. Dar n-a fost să fie. Şi când am găsit, după ce casa îi rămăsese goală, scrisorile de odinioară şi multe din fotografii aruncate — de moştenitori neînţelegători — în pubela de gunoi, sentimentul de zădărnicie universală mi-a apărut şi mai puternic. Iar gândul ireparabilului a căpătat un aspect palpabil şi cu efect cumplit.

    Dar cam în acelaşi timp, mă mai gândisem că există nu doar „memorie“ ci şi „strat insondabil“ sau poate „pecete morală care ar merita revelată şi cunoscută şi hotărâsem să fac împreună cu alţi câţiva „oameni neobişnuiţi“ — pe care nu îi cunoşteam ca apariţie concretă însă erau definiţi perfect „ca voci de hârtie“, din scrisori — câteva cărţi de „corespondenţă“ care până astăzi nu au putut să existe deşi nu le împiedicase nimic şi nici nu am renunţat să le realizam. Într-un fel din aceste proiecte nu s-a ales chiar praful şi pulberea. Din corespondenţa cu Alexandru Nemoianu — care va trebui publicată cândva —  „îeleptul din America“ a extras materia parţială pentru două cărţi eminente („Semnele Vremii“ şi Fragmente din vremea persecuţiilor“), ce vor fi mâine între „peceţile“ acestor ani; scrisorile schimbate cu Dimitrie Grama se vor completa cândva, întărindu-l şi în „ipoteza cotidianului mistic“ despre care am reflectat împreună de nenumărate ori; „epistolierul“ dintre Corneliu Florea şi mine probabil că se va publica odată, fără să se încheie, constituind un şir de semne de întrebare colective, rămase fără epilog; însă nici una din aceste ipoteze nu s-a desăit în datele originare. „Spovedania“ atenuează, deci, simţăntul unui eşec de proiect şi îmi arată că, de fapt, nu am greşit şi că astfel de cărţi nu doar că sunt utile ci sunt şi posibile; şi că există un soroc şi o soartă cu neputinţă de explicat în această stranie alcătuire care este Cartea; şi, odată cu ea, Scriitorul.

    12 Aprilie 2007, Sf. Sava Gotul de la Buzău

    ARTUR SILVESTRI

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: