„ARHETIPUL SALVATOR“-Post-fata la volumul”O CULTURA IN FLACARI”de Aurelia Satcau(ed.Carpathia Press,2006)

„ARHETIPUL SALVATOR“

Post-fata la volumul”O CULTURA IN FLACARI”de Aurelia Satcau(ed.Carpathia Press,2006)

Impresionantă printr-un straniu energetism şi printr-o intuiţie uimitoare a „temelor mari“, opera Aureliei Satcău (n. 1961, la Bucureşti, dar aşezată în Australia, la depărtare de noi, într-o lume ca de pe altă planetă), este, întâi de toate, a unui doctrinar pentru care „originismul“ nu este o teorie de insectar ci un principiu viu şi o formulă de viaţă istorică în climatul de confuzie aproape generalizat de azi, constituie raritate şi merită preţuită. Literatura ei, izvorâtă dintr-un strat adus la clasicitate de Leo Frobenius sau, la noi, de Lucian Blaga, aparţine unei „erezii“ ce se continuă, astăzi, în forme naturale iar mâine se va impune, fără nici o îndoială, ca un „spirit al timpului“ şi ca un curent cultural ce defineşte această epocă doar în aparenţă nedefinită. Atitudinea însăşi s-a arătat la lumină mai târziu deşi porneşte dintr-o conformaţie lămurită constitutiv încă din punctul iniţial definind astfel secretul de alcătuire. Acesta este, însă, un proces nu de clarificare ci de revelaţie şi de opţiune morală care presimte că este ceasul manifestării directe în istorie, adoptând misiunea şi întelegîndu-şi rostul, prin ascultarea unei chemări ce se evidenţiază ca fiind metafizică. Totuşi, istoria exterioară a operei, care există în chip inevitabil, nu anunţă cu necesitate o astfel de concluzie sau nu o anunţă în această formă atât de directă şi de producătoare de şoc. Scriitoarea a stăruit, întâi, în creaţia de literatură şi s-a manifestat epic punând un accent sufletesc aici deşi, încă, fără un rezultat definitiv care, totuşi, va exista. Ea se manifestă ca prozatoare prin fragmente de roman şi mică nuvelă scrise într-o manieră energică şi heteroclită şi de un aspect „modern“ deşi acesta era numai „mustul care fierbe“. Examinate cu privirea grăbită, creaţiile epice se înrudesc cu experimentalismul ce se cultivă la noi în anii 70 şi amintesc, fără nici o influenţă directă, de Mircea Cojocaru şi de Sorin Titel, care, fiind un mare prozator uitat, înaintase după „febra disolutivă“ într-o direcţie mai degrabă apropiată de „realismul magic“ sud-american şi se stabilise într-o recenzie de straturi cu arhaicitate care ar comunica mai degrabă „omul sempitern“. Impresia iniţială se menţine, totuşi, şi este în afara îndoielii că, mulţi, citind „In lift“ (care va fi romanul reprezentativ al Aureliei Satcău), ar invoca noţiunea de „experiment” în afara altui termen de identificare şi, deopotrivă, fiindcă explicaţia ce simplifică se adoptă uşor şi nu reclamă demonstraţie ori disocieri. Aceasta este însă mai mult o explozie de „materie comprimată“, adînc personală şi inexplicabilă şi nu ilustrează calcul, „doctrină“ sau „reproducere de modele ale rebeliunii“ ci un mod propriu de a privi, la drept vorbind foarte cinematografic. Experimentalismul există („nouveau roman“, poate şi ceva Nathalie Sarraute etc.) însă nu indică surse ori „familii de creaţie“ căci aceste pulverizări „autenticiste“ de realitate fotografică sunt mai degrabă expresii ale unui „fel de a vedea lumea“, tulburat şi convulsiv, unde ideea „privirii simultane“ vine de la sine şi dintr-o năzuinţă a „integralităţii“, care, dacă există, ar trebui explicată şi teoretic. Însă oricât ar stărui scriitoarea în literatura de creaţie, esenţialul ce trebuie să ni-l dea ni-l va da într-o neobişnuită „operă de campanie“ ce se află încă în momentul pregătitor. Acum ceea ce se observă este prea puţin din întregul virtual şi se prezintă drept o eseistică precipitată, depusă în propoziţii baroce şi gâlgâite de un vitalism al acţiunii rar întâlnit şi impresionant prin forţa ce arată şi prin capacitatea de a crea adeziune şi a-i alătura prozeliţi. Spiritul ce domină pare a fi pretutindeni năzuinţa de a recupera nu doar „timpul propriu pierdut“ ci o deficienţă colectivă de atitudine şi o lipsă de atitudine naţională ofensivă pe care „autorul ca exponent“ voieşte să le corecteze, îndreptându-le în direcţia pozitivă. Ceea ce, aici, pare „eseu“ este, la drept vorbind, o compunere de ideolog şi de militant ce nu se împiedică defel în reflecţia ezitantă şi emite concluzii a căror aparenţă de limbaj specios supără, poate, pe unii, deşi nu această impresie nu e adevărată. Captivant este, la tot pasul, radicalismul bănuit. Însă maşinăria de idei lucrează fenomenal de organizat şi în felul unei maşini de război unde totul se analizează din perspective diferite (deopotrivă în detaliu şi în „vizionare din avion”) ceea ce dă o senzaţie de atitudine polemică (evidentă, de fapt) dar pune în penumbră demonstraţia, în fond minuţioasă şi precisă, condusă cu nervozitate şi în ritm de cavalcadă. Temele sunt, de fapt, capitale ca şi perspectivă, desfăcută, aşa cum este, de orice fel de iluzii cu funcţiune de acculturaţie. Sunt desfăşurate aici – şi privite pe toate părţile, cu o insistenţă impulsivă ce nu se poate înlătura – noţiunile canonice ale „vremii rele“ precum ludicul, care, în accepţiunea autoarei, se înfăţişează drept fundamentul „ideologiei destrămării“ ce pare a se fi înstăpânit. Voinţa de a-l înlătura impune şi impresionează dar intră în categoria necesităţii istorice fiindcă, în fond, era obligatoriu să apară cineva care să privească lumea de azi cu această optică şi să pună „ideologia râsului prostesc“ în locul periferic unde trebuie să se afle. A făcut-o Aurelia Satcău, un scriitor ingenios şi un cărturar cu viziune pasionantă. Dar autoarea nu se opreşte aici căci în „literatura de campanii“ ceea ce ar fi trebuit să se adauge, şi există fără îndoială, nu-i atât „obiectul refuzat“ (descris şi „desfăcut“ cu virtuozitate) ci „principiul afirmativ“, adică „punctul imutabil“ de unde se examinează totul şi se susţine prin natura antropologică. Acesta, însă, există. Când „ludicul“ ce naşte disoluţie prin „de-structurare“ se respinge ca fiind steril şi incontinent, apare soluţia presimţită, opusul lui, factorul de agregare „inerentă“ şi, până la urmă, răspunsul ireductibil, exprimând însăşi „esenţa alcătuirii enigmatice“ care este „arhetipul“. În spaţiul lui ce ţine de nevăzut se desfăşoară, în ultima analiza, aceasta impresionantă operaţiune de „renaştere de psihologie colectivă“ pe care creaţia Aureliei Satcău o proiectează spre a ne re-aduce în rosturile neperisabile.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: