„DOUĂ MODELE DE „RECONQUISTA“: „PĂSTOR“ ŞI „SĂMÂNŢĂ“-postfata la ” FRAGMENTE DIN VREMEA PERSECUTIILOR” de Alexandru Nemoianu

________________________

DOUĂ MODELE DE „RECONQUISTA“: „PĂSTOR“ ŞI „SĂMÂNŢĂ“

Evoluţia operei lui Alexandru Nemoianu de după „Semnele vremii“ (2005) se produce organic deşi cu aparente reformulari ce nu sunt decât aspect superficial peste o înaintare de râu subteran cu izvor ce nu încetează. „Fragmente din vremea persecuţiilor“ conţine, astfel, eseuri, „însemnări răzleţe“ şi adnotări datând din anii 2005 şi 2006 şi doar câteva fiind reluări din volumele anterioare „Întâmplări şi Vise“, Tărâmuri“, „Treziri“ şi „Acum“; însă acestea nu constituie decât elemente de fundal sau adaosuri pentru o înţelegere nuanţată a poziţiei intelectuale şi a opţiunilor. Direcţia de organizare a acestei cărţi dezvoltă în mod natural opera de gânditor creştin a lui Alexandru Nemoianu fiind un punct de vedere nou şi articulat asupra „modelului existenţial românesc“. Ea arată însă mai apăsat sensul acţiunii intelectuale şi metoda de gândire. Dar, la drept vorbind, nici nu a fost dificil ca acestea să se organizeze. Există în doctrina desfăşurată aici, ca şi în eseistica istoriografică anterioară, trei idei capitale ce împânzesc întreaga creaţie încă din momentul originar ori al „trezirii“ la realitatea metafizică: „Imperiul ca esenţă a răului“, răsfrângerea acestuia „în marginea Împărăţiei“ (sau, cum s-ar zice în termen „tiers-mondist“, „efectul de colonie“) şi, în sfârşit, „răspunsul naţional“, renaşterea sau „enigma prin Neamuri“. Acestea indică, în fond, o „tensiune universală“ cu început vechi şi fenomenologie descrisă abia la o vreme, ce se traduce în formulări cu notorietate precum „corsi i ricorsi“ lui Giambattista Vico ori cantemirescul „incrementa atque decrementa“, fiind în ultima analiză principiul catolic de „conquista“ ce aduce aproape mecanic recucerirea, „eliberarea, deci „reconquista“. Ele nu încetează acum ci se dezvoltă căci oricât ar avea schemele invocate precedenţe, azi se manifestă cu un anumit grad de inedit iar „ondulaţiunea“ exprimată de Vasile Conta (căci la noi există, la rândul ei, o tradiţie de gândire în „deal“ şi „văi“ istorice) nu mai apare tot atât de clară precum altadată. „Răul“, aşa cum îl denumeşte pretutindeni autorul în terminologie creştină, se extinde în forme inedite şi cu procedări de aparenţă difuză deşi „modelul“ rămâne fără nici o îndoială „repetitiv“ şi inapt a se adapta. În această materie, noutăţile sunt aici puţine căci, în teorie, despre „Imperiul răului“ există o bibliografie impresionantă iar autorul a scris până astăzi cu stăruinţă şi în mai toate cărţile, şi dacă ar trebui să fie înfăţişată tema în chip exhaustiv ar trebui reluate toate şi reproduse încă o dată. Obiectul nu este totuşi acesta şi atât cât este cuprins aici („specimene“ doar, şi ilustraţii) este proporţional destul căci esenţa cărţii, sau accentul ei, constă în „ideologia reacţiunii“ mai mult decât din înfăţişarea „vrăjmaşului“ care trebuie numai „evidenţiată“ printr-un inventar de „urme distinctive“ şi doar prin demonstraţie sumară ce trebuie „văzută“ ca o fotografie fulgerătoare de avertisment.

Esenţialul aici îl constituie, aşadar, „răspunsul“ şi mai ales „ceea ce nu piere“ fiindcă, de fapt, imobilitatea Arhetipului nu se poate pune la îndoială şi desemnează factorul ireductibil şi ordonator. Aceasta se înfăţişează printr-un complex deopotrivă „simplu“ (adică numenal) dar şi complicat prin formele diverse şi aparent „nelegate“ în reţeaua organică subiacentă ce impresioneză prin înşiruirea de elemente aproape naturale. „Loc“, sanctuare, „istorie vorbită“, modele populare, exemplu social contemporan („gospodărism“), instituţii atipice nu obligatoriu de esenţă folklorică ori derivate pe canal etnologic, sfinţi bisericeşti şi „model cărturăresc“ etc. – nu sunt însă nici noţiunile curente şi doar mecanisme de agregare de colectivităţi ci „principii“ de funcţiune ale unei realităţi enigmatice, străvechi şi imutabile ce ne înfăţişează o ipoteză de antropologie „originistă“ uimitor de clară şi de pătrunzătoare. Aceasta are un grad categoric de universalitate derivată din însăşi esenţa ei necontestabilă. Nouă este, prin sugestie, aici formula de „reacţiune“ ce va trebui dezvoltată în viitor chiar dacă astăzi însăşi metoda de împrăştiere întrebuinţată de „răul vrăjmaş“ se dovedeşte caducă şi rudimentară („înlăturând păstorul, se risipeşte turma“). În această materie, Alexandru Nemoianu invocă „retragerea la munte şi în calitate“, formulând ideologia „reconquistei“ într-un fel profetic şi prin concept vizionar. Recucerirea înţeleasă de el nu-i, aici, recensământul unei „mişcări“ (care nu există în felul organizat clasic) sau un „inventar de valori“ care, existând, ar lucra prin iradiere (doctrina Păstorului Înţelept) ci mai degrabă nişte „categorii de seminţe“ care oricând, re-formulate şi regăsite, pot relua orice fel de „acţiune în răspuns“. Precedentul istoric există şi se evocă. Iată, de pildă, „modelul indienilor pueblo“ despre care Alexandru Nemoianu scrie o pagină memorabilă şi „îndrumătoare“. El este tulburător prin efect şi trebuie descifrat în misterul regenerativ căci „ştergerea urmelor“ nu a reuşit să extragă şi „duhul“ sau secretul de întocmire înrădăcinat de unde s-a renăscut, la o vreme, „copacul viguros“ anterior. Astfel încât nu-i fără rost a spune că, în această speţă, „retragerea“ s-a produs până la „nucă“ sau până la „celulă“. Aceasta însemnează mecanisme universale verificate. La noi, ca să exemplific, nucleu, celulă ori „sămânţă“ sunt orice idei ce se depozitează în loc protejat sau „paralel“ care, fără să fie numai „biblioteci“ mărunte, de sat, de mânăstire ori de şcoli orăşeneşti nebăgate de seamă, pot să ajungă, numai dacă va fi cazul şi dacă vom avea un nou „pârjol al cărţilor scrise“ (ca în veacurile XI şi XII), în planul „cărţilor vorbite“, regăsind folklorul, anonimatul şi eposul nostru fundamental ce a îngăduit perpetuare nu doar de istorie a Locului ci şi de lege arhaică, de „obicei al pământului“ şi încifrare în utilitar, simbolic şi superficial decorativ. Metoda aceasta, „finală“, este cu neputinţă de a nu se folosi chiar şi dacă spaţiul de conservare va deveni un simplu „teren imobiliar“ fiindcă, existând „oamenii locului“, dispariţia „duhului“ s-ar produce numai odată cu „ultimul om“ ori şi dacă acesta va dispărea, „rasial“, odată cu dispariţia „limbii“ ori a „ultimei cărţi“. ªi nici atunci. Căci dacă „Locul“ poartă în sine un fel de a se „întipări“ în fiinţele ce îl „locuiesc“, rezultă că puterea de a lăsa „aceiaşi urmă“ în orice creatură ce îl întrebuinţează va triumfa, indiferent când şi în ce forme.

Acestea fiind previziunile în negativ (sau doar ipoteza dramatică), rezultă că „tabloul de principii formatoare“ va trebui făcut în extensiune, fiind însă aici schiţat într-un fel uimitor de clar. El se întinde asupra unor teme cu aparenţă de simplitate dar cu efect măreţ în timp: „locuri sacre“, danii, acţiune cărturărească oricât de măruntă în suprafaţă dar pătrunzătoare în adâncime, organizare naturală de oameni şi formele ei manifestare „reacţionară“ în celular şi în „năvoade“. Materia există prin câteva specimene şi în „Fragmente din vremea persecuţiilor“, în „dania“ lui Bucur Chiriac, reacţionarismul lui Raoul ªorban, cărţile lui Ion Marin Almajan, revistele „eretice“, „românii-americani“, şi, de fapt, în tot ceea ce scriitorul denumeşte „majoritatea semnificativă care începe să vorbească“ etc.

Pretutindeni impune o imagine de „realitate din alt timp“, aproape sadovenian, evocând eposul din „Creanga de Aur“ şi din „Uvar“ iar încheierea despre „Bizanţ“ şi „efectul folcloric“ la români adaugă o idee privind „acţiunea în lumea paralelă“ şi „sămânţa aruncată prin Neamuri“. De fapt, scriitorul dezvoltă aici – în descripţia de acţiune practică şi în teorie – ceea ce invocase prin creaţie în „Semnele Vremii“, unde materia „eretică“ şi sub-lunară, aparţinând „celei de-a doua literaturi“, era ilustrată în chip strălucit. Ecourile vii ale stratului sapienţial venit din străvechime şi întruchipat prin episoade cu notă de precădere continuă (de la înţeleptul vremurilor vechi şi preotul getic şi, mai apoi, de la episcopul-voievod din „mileniul mut“ şi până la „învăţătorii munţilor“ de ieri şi de azi) se răsfrâng nu doar în acea literatură de zidire sufletească şi povăţuire ci şi în această eseistică de îndrumare şi directivă. Suntem, până la un punct, aproape de „enciclopedismul rustic“ al veacului fanariot, când „specificul constituit“ se retrăgea în rural şi „provincial“ dinaintea ocupantului sălbatic ce ar fi năzuit să modifice totul, de la obiceiuri, mod de aşezare şi de orânduire de populaţii şi până la limbă şi cod de a comunica.

De altminteri, „desfăşurările de penumbră“ sunt întotdeauna înţelese şi preţuite şi se privesc în termeni de valori inerente care, fiind legitime în absolut, nu cunosc determinarea îngustă faţă de contextul de orice fel, „oficialităţi“ ori „ideologii dominante“ ce determină realităţile superficiale şi perisabile. Extragerea sufletului colectiv din contingentul istoric nedesluşit este regulă aici ca şi „conservatismul“ demonstrat prin fenomene continui. Teoreticeşte, „familia de gândire“ se revelează numaidecât. Aceasta reprezintă „substanţa medulară“ invocată de G. Călinescu prin „regresiunea către arhaic“ proprie creaţiei româneşti de valori în ton major şi, deopotrivă, se potriveşte cu „personanţa“ închipuită de Lucian Blaga ori cu „energetismul“ lui Vasile Băncilă şi cu „protocronismul“ descris de Edgar Papu. Atitudinea are universalitate, fiind, la drept vorbind, o varietate de „originism“ ce îndrumă culturile orânduite de un puternic simţământ intrinsec al „specificului“ care nici măcar nu mai trebuie demonstrat şi afirmat ci doar exprimat cu o mai stăruitoare putere în ideea de a recapa dreptul pierdut şi a întări uimitoarea diversitate a Creaţiei. În aceasta constă aici reazemul „trezirii“, înţeles ca un proces de inspiraţie oraculară şi de clipa miraculoasă când „istoria enigmatică“ se revarsă în „istoria consemnată“ şi recucereşte lumile uzurpate.

Pretutindeni ne impun acum două „modele de Reconquista“; „Pastorul şi Sămânţă“. Când „pastorul“ dispare fără a i se afla substitut, apare „sămânţa“, soluţia miraculoasă şi tainică: aceasta moare pentru a face grâul să rodească în viitorul nesfârşit şi binecuvântat.

30 Noiembrie 2006 , Sf. Apostol Andrei, Ocrotitorul României