„FRAGMENTE DINTR-UN PATERIC „-prefata la ” SEMNELE VREMII.Ganduri soptite pentru fratele Gavriil de pe Ceahlau ” de Alexandru Nemoianu

FRAGMENTE DINTR-UN PATERIC

Încă prea puţin preţuit precum ar îngădui opera ce ne-a dat şi înzestrarea rarissimă de scriitor profetic şi de înţelept, Alexandru Nemoianu constituie în sine o apariţie stranie şi ilustrează un destin neobişnuit. Formaţia intelectuală se produce în România, prin studii în istorie şi arheologie şi, deopotrivă, prin cercetare arheologică şi în muzeografie; acestea îi asigură o pregătire solidă şi perspective noi faţă de „ştiinţa oficială”, pe care adeseori savantul o pune sub semnul întrebării şi îi constituie „alternative” .

Stabilit în 1982 în SUA, Alexandru Nemoianu îşi dezvoltă treptat şi într-o manieră inedită viziunea faţă de cultura română şi, în acelaşi timp, şi o perspectivă antropologică insolită, unde participarea ideii de Tradiţie este capitală. Obârşiile culturale, definite de o substanţă polimorfă – unde intră bizantinitate, etnografie, „tradiţie culturală” şi „istoriografică eretică” (în sensul unui anumit profetism autohtonist, de felul lui Haşdeu, Iorga sau Nicolae Densusianu) contribuie în chip hotărâtor la această conformaţie de maturitate.

Opera esenţială apare oarecum târziu dar este cu atât mai bine aşezată cu cât dibuirile „de tinereţe” sunt puţine şi nesemnificative. Dar când apare, se înşiruie, rând pe rând, câteva din cărţile „mari” ale scriitorului, precum „Borloveni” (1999), „Bucureşti. Puccini 4 şi împrejurimi” (2000), „Acum” (2004) „Treziri” (2005) şi mai cu seamă cele două volume capitale, ce modifică poziţia autorului în literatura română şi revelează direcţia culturală de înfăptuitor, confirmând „sensul tradiţiei” şi caracterul ei de „lucrare în nevăzut”: „Întâmplări şi vise” (2002) şi „Tărâmuri” (2003). Formula lor eseistică este de o izbitoare originalitate iar aspectul sapienţial sporeşte de la un episod la altul. Căci această literatură nu doar că izvorăşte, prin substanţă, din Tradiţie ci şi o exemplifică în modul literar ce se agregă. Aceasta este materia ireductibilă însă opera nu se rezumă numai la atât. Alte contribuţii, ce au valoarea lor, sunt dedicate istoriei „românului american”: „History of the United Romanian Society; Istoria Societăţii Unirea Românilor” (1995, în colaborare cu Eugene S. Raica), „Cuvinte despre românii-americani (I-II), (1997-1999) şi „În America, la Vatră Românească” (2001). Sunt cercetări ce anticipează teoriile recente privitoare la „Noul Român”, a căror însemnătate se va întări cu cât vremurile vor părea mai nedesluşite şi trebuinţa de certitudini se va arăta mai stăruitor.

Cartea de faţă este o culegere de „gânduri tainice”, în felul unor „poveţe de Pateric” şi adaugă la trăsăturile sapienţiale ale acestei opere o contribuţie de strat secret. Ea va fi înţeleasă astăzi dar şi mâine, când se va preţui din ce în ce mai mult. M-am gândit întâia oară, cu o oarecare vreme în urmă, că o carte de acest fel ar putea fi posibilă; era cred că în miezul iernii trecute, după ce încheiasem, cu greu, lectura cărţilor ce primisem de la Alexandru Nemoianu şi de la editorul său. Spun „cu greu” fiindcă acestea erau, şi sunt, cărţi complicate ce se cuprind în mai multe straturi decât ceea ce ni se arată la o prea repede examinare. Cel dintâi este întruchipat de imaginea de suprafaţă. Privite în aspectul lor exterior, şi „Întâmplări şi vise” dar şi „Tărâmuri” sau „Borloveni” ne apar în felul unor „culegeri” de eseuri, ce conţin reflecţii cu tema variată, dizertaţii abreviate în jurul unei idei sau gânduri cu aparenţă de înşiruire de note de jurnal, înscrise ca să nu se uite şi să se dezvolte mai târziu, când se va putea. Pretutindeni izbitor este, şi se observă numaidecât, stilul distins, elegant, având un echilibru ce se traduce prin nobleţea frazelor şi a cuvintelor, de fapt prin aspectul atipic al formulei de a compune într-o manieră inactuală, clasică, poate chiar „veche”. Rareori, în literatura română, acest timbru „latin” sau „elin” a mai răsunat cu atâta limpezime precum aici şi memorabilă este, înainte de toate, lecţia pârvaniană, poate însuşită ori doar bănuită, fără a se adopta voluntar.

Dar dincolo de acest strat, ce ar fi fost, până la urmă, suficient spre a impune o voce şi a întări poziţia unei opere în desfăşurare, sălăşluiesc conţinuturile presimţite doar când se priveşte din acest unghi dar uimitor de puternice şi de închegate. Opera însăşi, în ceea ce are ea, de fapt, peren şi ireductibil, aparţine unei categorii ce s-a exprimat abia de câteva ori, la noi, în vremurile mai recente deşi există o anumită preistorie ce se cunoaşte, din nefericire, prea puţin iar dacă se cunoaşte – se ignoră sau uneori chiar se dispreţuieşte în felul agresiv şi ignar ce caracterizează „spiritul creol” la români. Ea este o literatură superior didactică, de povăţuire şi de îndreptare, aflată în apropierea a ceea ce era, odinioară, „comentariul” bisericesc şi exegeza de text sacru dar tradusă în speciile de zidire sufletească, în apoftegmă, în pildă şi în omiletică. Aceasta este tradiţia celei de-a doua literaturi care, deşi la o vizionare din avion se dovedeşte a fi fost capitală prin Nicodim de la Tismana, Varlaam Moţoc, Antim Ivireanul şi Dosoftei, prin Paisie Velicikovski, şi a organizat într-un fel tainic stratul cel mai stabil de cultură de la noi, se lasă astăzi deoparte şi pare a fi ieşit din istoria vizibilă, unde stăruie heteroclitul secular. ªi totuşi, această impresie nu-i adevărată. Căci de acolo, din acea materie care, la rândul ei, vine de departe, se orânduiră marile ore astrale şi opera eponimă ce ne dădură Bălcescu, Alecu Russu, Haşdeu, Eminescu, Pârvan, Iorga, Blaga şi G. Călinescu. Aici răsună, cu timbrul enigmatic, de clopot cu bătaie rară ce măsoară timpul veşnic, doctrina „specificului naţional”.

Aceasta este substrucţia din această carte misterioasă dar nu şi formula de a comunica. Suntem înaintea unei literaturi ce nici măcar nu îşi propune a fi „propriu-zis literatură” ci un fel de confesiune şoptită şi gând tainic venit de acolo de unde spiritul s-a înălţat atât de sus încât a descrie ceea ce rezultă, prin definiţia de gen şi de specie estetică, este inadecvat şi fără rost. Mai degrabă s-ar putea alătura aceste fragmente – ce parcă vin de la sine – unui gen profetic şi unei desfăşurări vizionare de mari proporţii şi dezlegată, prin individul trecător, doar episodic şi încifrat. Sunt „pildele” şi „vorbirile clarvăzătoare” ce se pronunţă arareori, în cuvinte potrivite numai unui anumit înţeles şi care se comunică numai atunci când trebuie şi cui trebuie să i se spună.

„Gândurile şoptite” adunate aici mie mi s-au trimis căci eu sunt „fratele Gavriil de pe Ceahlău”; de ce sunt acela, poate că voi afla şi eu într-o zi.

Încheiată astăzi, 8 Noiembrie 2005 , de ziua Sfinţilor Mari Voievozi Mihail şi Gavriil.

________________________

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: