IDEOLOGUL ” NEAMULUI METAFIZIC „- postfata la vol. ” Ruguri. Romania sub asediu ” de Adrian Botez

Literatura lui Adrian Botez, moldovean de Nord (n. 1955, la Gura Humorului ) s-a făcut cunoscută târziu, apărând dintr-o dată în conformaţie matură, ca şi Minerva din capul lui Jupiter, şi constituind – şi în această ordine – „un caz”. Opera este întinsă, diversă şi consistentă căci autorul are nu uşurinţa de a scrie în manieră torenţială ci o continuă stare de trezie şi se manifestă cu atitudine cam în orice clipă definitorie. Desfăşurată în episoade de unde se deduce entuziasmul aproape antic în a comunica, aceasta s-a exprimat la început cu precădere în lirică, unde bibliografia este relativ vastă: Jurnal din marea temniţă interioară (1998); Rog inorog (1998); Povestea unui colecţionar de audienţe (2003); Epopeea Atlantică (2003); Eu, barbarul (2005); Crezuri creştine – 70 de sonete cruciate; Van Gogh – perioada Borinage (tumorile artei) (2005); Nu mai ridicaţi din umeri! (2007). Însă dincolo de cantitate, poeziile nu au vârstă şi sunt cu neputinţă a se descrie formule de stil ori categorisire curentă. Nimic aici nu-i „modern” după cum nici nu este „romantic” ori „clasicist” căci, ilustrând o atitudine devoţionistă unde stările de mari intensităţi metafizice aduc sufletul în pragul abisului, poetul iese din timpul evoluţiilor exterioare care esteticeşte sunt doar convenţie. Rezultă că o clasificare stilistică este şi ea de nefăcut, afară numai de alăturări în asimetriile condacului, ale irmoaselor şi în poetica de împiedecări emotive cu tradiţie la noi de la Dosoftei şi până la Vasile Voiculescu şi „Comornicul” lui Sandu Tudor. Muzicalitatea, deşi subînţeleasă, nu-i aici nici belcanto şi nici mecanism de simetrii perfecte în felul medieval, trubaduresc, ci denotă o muzică interioară, de cântec şoptit în maniera misticilor de Bizanţ ori a cântăreţilor de tabară militară. Căci poetul are atitudine mai degrabă de prooroc, vituperând ori închipuind mari desfăşurări învolburate pe pânze sufleteşti uneori memorabile.

Însă mai degrabă decât poet, Adrian Botez este un ideolog şi, mai recent, un predicator profetic ce socoteşte că esenţiale nu sunt „creaţia” în aspect laic şi circumstanţial şi că, indiferent de context, anumite teme şi atitudini au precădere din optica unui „imperativ colectiv”. Felul lui de a îmbrăţişa o responsabilitate morală ce depăşeşte simpla condiţie de „individ” este radical diferit de „individualismul” creator, unde aventura intelectuală se impune adeseori şi este preferată. Evoluţia se produce treptat însă în timp scurt şi solid prin cantitate căci şi sinopticul de cărţi tinde să impună atât ca număr cât şi din perspectiva acumulărilor temeinice. Prigoniţii cavaleri ai Mielului – despre poezia cultă aromânească (2000); Spirit şi Logos, în poezia eminesciană – pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textului eminescian (2005); Loja Iohanică Românească – ION Creangă, ION Luca Caragiale, IOAN Slavici pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici (2006); Cei Trei Magi ai prozei româneşti (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade) – şi Epoca Mihaelică: pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade (2007) – acestea sunt episoade într-o demonstraţie ce priveşte noţiunea de „Neam Metafizic” aparţinând doctrinarului şi care va trebui dezvoltată cândva într-o formă sistematică ferită de aluviunile nevoii de analiză de text clasic. O întrevedem, de altminteri, atât în „reconquista aromană” cât şi în examinările de eminescologie, unde apar şi cele dintâi semne clare de metodă proprie care este un derivat de hermeneutică având surse în existenţialismul teologic şi indicii de familie spirituală în direcţia lui Unamuno şi Ortega y Gasset. Totuşi, abia „Loja Johannică„, una dintre cele mai stranii exegeze din literatura română contemporană, dezvăluie nu atât metoda cât viziunea, aceasta fiind şi contribuţia ce l-a afirmat pe Adrian Botez în felul unui doctrinar mai degrabă decât al unui studios cu virtuozităţi analitice (totuşi de originalităţi rarissime) arătând dimensiunile unei personalităţi ce parcă vorbeşte din viitor. Cercetarea este o „hermeneutică” sui-generis care, deşi se situează în moştenirea lui Vasile Lovinescu, adaptează metoda cu originalitate, apropiindu-se în tangenţial de Nichifor Crainic şi de „trăirism”. Cutari dizertaţii guenoniste de aici îngăduie alăturări însă nu confirmă o descendenţă de observantză strictă şi nici iniţieri regulamentare ci doar lecturi de rost lămuritor. Căci autorul este un erudit cu înclinări de conduită profetică, mizând mai degrabă pe intuiţie, „istorie sub-lunară” şi „porunci incontingente” decât pe expunerea sistematică şi demonstraţia făcută matematic. Kabbala, rozacrocienii, Kali-Yuga, „spenglerismul”, teosofia ottocentescă, alchimia, acestea sunt numai câteva domenii pe unde Adrian Botez a trecut cu exuberanţă fără să se dedice hotărât nici unui hermetism altfel decât în felul unui reazem de argument util. Şi privirea asupra literaturii este înrâurită de aceste perspective multiple. Opera, în ceea ce este „obiect”, e văzută ca un depozit iniţiatic, o concluzie vehiculată în semne, un mesaj ocult şi de aceea nu valoarea estetică ori locul în tabla de valori preocupă (deşi se prezumă) ci descifrarea, deci revelaţia.
Dar abia de aci încolo se clarifică o anumită perspectivă de natură antropologică, întărind derivaţiile extrase din zestrea sursologică. Totul porneşte, în fond, de la erorile de perspectivă ce despart Orient de Occident şi, fiindcă prin acestea se înţeleg îndeobşte Asia şi Africa, ne aşează pe noi (de fapt, „ortodoxia” şi „isihasmul”) într-o geografie a ficţiunii ori, mai bine spus, ne exclud din istoriile universale de valori. Concluzia supără şi este corectată. Dar cum? De vreme ce există „culturi exprimate” şi culturi (Adrian Botez zice „spirite naţionale”) „confuze”, iar noi fiind între cele puţine ce au un „centru modelator”, rezultă că trecerea noastră cu vederea este greşită şi reclamă corecţii şi adaosuri. Ele se fac în felul unei teorii pe care, oricât pare de curios, o regăsim în „spiritul getic” al lui G. Călinescu şi în „regresiunea către arhaic” si care (tradusa pe limba lui Rene Guenon) ar fi tradiţia vârstei de aur:

De fapt, modelul GETO-DACIC s-a întrupat în Modelul Divin Românesc: MIORIŢA şi EMINESCU, din punct de vedere spiritual, s-au contopit: Modelul Divin al Cuvântului şi cu cel al Hieroglifei. Când MIORIŢA tace, grăieşte Hieroglifa-Eminescu – când tace Hieroglifa-Eminescu, simţim cum saltă în noi (Noi = elita spirituală a Neamului) expresia ritualului geto-dacic (condensat în MIORIŢA). Elită spirituală înseamnă SPIRITE TREZE – elita spirituală nu trebuie să fie neapărat intelectuală. (…) Elita spirituală poate reforma temporalitatea: succcesiunea uitării poate fi reorganizată în ritualul Eminesco-Centric, Spiritualo-Centric. Orice gest şi cuvânt al nostru poate fi «reglat», prin smerenie şi anonimizare a noastră, în funcţie de modelul cristico-eminescian – care face mai lesne de vizualizat spiritul-modelul pe care l-a subliniat, după ce l-a dublat, în eternitate: modelul DACIA – modelul sacru.
În felul acesta, este imperios necesar să se desfiinţeze istoria literaturii române: să se desfiinţeze treptele uitării – şi să se vizualizeze cercurile concentrice ale Spiritului Naţional, în jurul Cercului-Revelaţie-Eminescu (…). Eminescu este acest Centru Interior-Golgotă, este vizualizarea în cuvinte simultane-vibraţie cosmică demiurgică (căci acesta este darul GENIULUI, să re-creeze simultaneitatea de vibraţie verticală, a cuvintelor orizontale, prin redarea forţei interioare a Cuvântului: acest fenomen e perceput ca «forţă de seducţie» – de fapt, este forţa de TRANSFIGURARE, întru divin, a Cuvântului) a Arhanghelului-Spirit Naţional.

Şi, de acum, de la Revelaţia-Eminescu, ierarhizarea aleatorie (istorică) va fi înlocuită de ierarhizarea spirituală (anistorică): nu anii contează (ca segmente aparent cuminţi-evolutive), ci apropierea sau depărtarea, pe traiectorii circular concentrice, faţă de Modelul Divin-Revelaţie EMINESCU. Varianţii – raportaţi la MARELE INVARIANT”.

Acesta este „nucleul ireductibil” iar dezvoltările doar îl confirmă atât în „Loja Iohanică” cât şi, mai târziu, în „Cei trei magi”. Analiza, de fapt „exegeza” în sensul post-hermetic, nu se poate rezuma ci doar reproduce dar schema doctrinară rămâne imodificabilă în convingerea că aici am avea o „geografie sacră” unde, când se citeşte, se citeşte superficial ceea ce are sens mai adânc care scapă examinarii grabite ori se ignoră. Şi fiindcă „evoluţia” în sens raţionalist lipseşte ci e doar o aparenţă de „eternă reîntoarcere” la originarul ocult, rezultă că nu vom avea „etape” ci „epoci” – traducând ieşirea în vizibil a straturilor ce pre-există în forma unui soi de entelehii denumite cu originalitate „iohanica” şi „mihaelica” şi care vor trebui odata examinate în detaliu şi cu măsurile potrivite.

Însă autorul fiind un gânditor de înrâuriri ocultiste ce socoteşte că istoria, chiar dacă aparenţa, nu-i decât documentul unor „căderi succesive” până la „epoca de fier” contemporană, acţiunea cu rost de îndreptare este de la sine înţeleasă şi include manifestări cu extensiune, având efecte şi mai mult ca sigur o dezvoltare în direcţia atitudinilor colective. Acestea sunt expuse ca şi cum ar fi „predici laice”, proorocirile muceniceşti ori înfăptuirile de „prinţ popular” şi au aspecte ce ţin de regimul clipei şi de „lucrarea” posibilă în anii recenţi.

Revista „Contraatac”, revistă de educaţie, cultură şi literatură, pentru elevi şi profesori – îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice, deopotrivă o armă ofensivă şi o carte de învăţătură în episoade, este creaţia lui Adrian Botez şi unul din numeroasele argumente ale acţiunii sale intelectuale iar Ruguri. România sub asediu” constituie pătrunderea ideologului în imediatul vremii tulburi şi conţine câteva din eseurile recente de analiză socială ce amintesc de radicalismul culturii româneşti interbelice de unde autorul îşi extrage atât directiva cât şi miza morală. Însă ele nu pot fi înţelese în afara doctrinei pe care, la drept vorbind, o exemplifică pretutindeni într-o campanie ca de cruciat.

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: