ŞLEFUITORUL DE LENTILE sau „Cum se naŞte o carte”-pseudo-postfata la vol.” Bastian,si alte confesiuni” de Dimitrie Grama (ed.Carpathia Press,2005)

Dragă Dimitrie, mă tot gîndesc de cîteva zile, de cînd am terminat „Vremea Seniorilor“, cum ar arăta mai bine cartea ta de poeme. Întîi, materialul: am tot primit, în mai multe rânduri, diferite creaţii fără să aflu dacă ar avea vreo unitate sau nu. Unele ştiu că ar face parte din ciclul de „Confidenţe“, care începe cu „Bastian“; altele au sosit capricios şi pe căi diferite. În total, sînt cincizeci şi patru. Fiindcă ar trebui să arăţi chipul de acum, într-un mod cît mai coerent, criteriul de căpătîi ar fi, deci, unitatea. Dar şi diferenţierea faţă de etapele anterioare, dacă există. Ar fi putut să nu existe: sînt poeţi, unii înzestraţi şi capabili a lăsa operă majoră, care, scriind monocord, dezvoltă necontenit cam acelaşi tip de poezie, scriu, de fapt, o singură poezie în episoade, ca o rapsodie cu mai multe părţi. Dar diferenţele există aici. Poezia de acum este în orice caz altfel, cu o continuitate totuşi, faţă de cea de dinainte. Are un lirism ce rezultă din notaţie, din observaţii de realitate care, selectate astfel, se înfăţişează cu toată magia lor. Au şi mai mult mister, dar un mister ascuns în multe fapte cotidiene. E un gen pe care îl prefer şi l-am întîlnit, în anii ‘60, la unii poeţi francezi, mai ales la Prévert, şi la unii pseudo-şansonetişti dar această alăturare nu arată „surse“ ci o posibilă familie de creaţie şi o întărire în judecata de valori. Astfel încep să-mi formulez cîteva opţiuni. Ar trebui eliminate, deci, atît poemele care nu seamănă cu linia principală şi cîteva care sînt declarative şi dau impresia de neterminat (fiind atît de „puţin compatibile“ cu vîrsta lirică actuală) cît şi unele prea vizibil conduse cu o anumită retorică, în vederea obţinerii de efect.

Există în toată materia un strat care dă tonul şi astfel ar trebui să fie gîndită o carte care nu-i, de regulă, o culegere de producţii disparate ori unificate doar fiindcă le-am scris acum, deci „contemporane“ între ele; aceasta e o construcţie intelectuală, cu sensul ei interior, un concentrat de timp spiritual, o hieroglifă a unei experienţe constituite. Cînd toate acestea se îndeplinesc, atunci cartea este gata. Nucleul ei ar trebui să fie, deci, „Bariere“, „Podul“, „Piatra vrea“, „Cerebelări“, „Coridorul“, „Vînătorii de păpădie“ (splendid!), „Nelinişti“, „Ecoul Cuvîntului“, apoi – din ciclul mai recent, pe care îl prezentai drept „altă carte“ şi îl intitulai „Confidenţe“ – poezia „Bastian“, care este cea mai frumoasă.

M-am întrebat dacă să nu fac aşa cum spui, adică să alegem vreo 28-30 (adică „nucleul“ plus derivaţii) şi să încheiem cartea în acest fel, lăsînd „Confidenţele“ să se nască separat, ca o altă carte. Ipoteza rămîne valabilă. Dar nu aş prefera-o. Dacă le-am alătura şi pe cele opt (din „Confidenţe”) ar rezulta un ansamblu cu unitate şi suficientă materie căci o carte de douăzeci şi ceva de poeme noi parcă nu seamănă cu un „întreg“ fiindcă o carte ar trebui să fie şi un obiect finit. Numai dacă ar fi o selecţie din „cele mai frumoase“, adică „lamura“, nu ar supăra cantitatea mică fiindcă ea ar atîrna greu. În aceste condiţii, mă gîndesc să facem o alăturare între cele primite „pînă în decembrie“ (selecţionate şi cernute) cărora să le adaug şi pe unele din cele „de după decembrie“, de fapt „Confidenţe“. Ar rezulta un întreg posibil, o materie de unde s-ar alege, cîntărind aproape farmaceutic totul şi aducînd un echilibru de medie pentru greutatea enigmatică a „fructului ce va căpăta chip“.

Recitind totul în această formulă, viziunea unui ansamblu închegat îmi pare că se impune. Acum ar mai trebui stabilită ordinea lor, care şi aceea are o funcţie „teatrală“ bine definită, căci o carte, fiind o construcţie cu conţinut „dramatic“, ar trebui să urmărim obţinerea de efect prin adăugare de senzaţii.

Aici voi mai reflecta dar cred că trebuie observat atent „începutul“ şi „sfîrşitul“ iar, între ele, progresia psiho-dramei. Acum titlul, temă grea, căci, de obicei, se uită că acesta este pecetea, numele „etapei de creaţie“, posibil chiar un mister, cînd e bine ales. Vremea cînd poetul îşi intitula o carte într-un mod simplu, adică „Poezii“, a trecut.

De la tine nu am nici o propunere ci doar gîndul că un alt volum, stins în acesta, s-ar fi putut chema „Confidenţe“. Dar este prea general şi indistinct, adică prea puţin pregnant, o declaraţie. Gîndindu-mă, mi-am dat seama că un titlu complex, cu prima formulă scrisă „mare“ şi cu un fel de subtitlu explicativ, ar fi cea mai potrivită soluţie. Dar cum să-i spunem? Cred că „Bastian“ – şi alte confidenţe ar fi cel mai bun, iar cu poezia titulară să înceapă cartea. De ce aceasta? Am cîteva argumente. Întîi de toate, este straniu şi, deci, se ţine minte. Apoi, arată un semn al acestei etape, o etapă sentimentală şi melancolică, unde a pătruns pe furiş sentimentul morţii. Adaug „cotidianul“, scena cu directeţe, obiectele şi fiinţele din universul spiritual imediat, şi chiar un aer metafizic care ar putea să facă dintr-o fiinţă mică cu altă viaţă decît noi („Bastian“, căţelul magic) un simbol al vremelniciei, al memoriei, al nostalgiei. Adică temele cărţii tale.

Postfaţa mea, dacă va fi, ar putea să fie o lectură dinlăuntrul acestei cărţi ale cărei fire de năvod interior am încercat acum să le înnod. Sau poate că „postfaţa“ va fi chiar povestea naşterii acestei cărţi, taina facerii, o taină de olar. În sfîrşit, vestimentaţia cromatică şi „semnele“ distinctive, importante şi ele, la rîndul lor. Pe coperta întîia – o pictură a Doamnei Livia Ante; nu m-am hotărît pe care să o propun iar culoarea de fond a coperţilor o vom conveni în funcţie de culorile ilustraţiei. Pe coperta a patra voi introduce un portret sintetic al operei şi un portret fotografic al poetului; apoi una, două sau trei „destăinuiri“ pe care mi le-ai trimis, mai pe toamnă. Le ştiu şi sînt potrivite. Aceasta nu ar fi o extravaganţă. La noi – dar, la drept vorbind, şi aiurea – încă se socoteşte că „opera“ este o creaţie ce apare spontan, fără a cuprinde reflecţie şi chiar concepţie şi de-aceea se consideră că poetul nu gîndeşte şi nu „teoretizează“ ci este doar un instrument ce comunică, o făptură pur şi simplu inspirată. Arareori apare (ceea ce însă cred că trebuie să se producă, totuşi!) reflecţia. Mai mult chiar, „cotidianul mistic“ este o noţiune ce, poate, ar merita dezvoltată şi, aici, ar trebui subliniată şi măcar explicată sumar dacă nu chiar întrebuinţată ca o pecete (de subtitlu) pentru întregul volum. Cred că va fi o carte frumoasă şi articulată, oricum o meriţi.

După ce am încheiat, mi-am dat seama că mai multe poeme anterioare, mai ales din „Dă-mi mîna ta, străine“, le anunţau pe cele de acum. Mă voi gîndi dacă nu cumva ar fi potrivit să le includ aici. De fapt, m-am şi gîndit şi cred că aceasta este forma ideală întregită. Abia acum îmi dau seama că m-am comportat ca un şlefuitor de lentile – precum Spinoza – sau de diamante. Strălucirea lor se vede, în sfîrşit.

februarie 2005
Artur Silvestri

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: