UN GÂND DE EDITOR -Post-fata la volumul”PATIBULARUL PATAPIEVICI”de Corneliu Florea(ed.Carpathia Press,2005)

UN GÂND DE EDITOR

Post-fata la volumul”PATIBULARUL PATAPIEVICI”de Corneliu Florea(ed.Carpathia Press,2005)

M-am hotărât să public cartea ce editez acum fiindcă mi s-a părut că nimeni nu voia s-o publice; nici măcar fragmente sau epistole dinlăuntrul ei nu interesau pe mulţi dintre cei pe care autorul îi cunoştea ori se afla cu ei într-un contact cât de puţin susţinut. Unii, cei mai mulţi (ba chiar, aş spune, mult mai mulţi faţă de ceea ce îşi închipuie câte un „intelocrat de vremuri noi“) arătau însă aceleaşi concluzii ca şi el, mânie şi chiar o anume dez-esperare în faţa acestei realităţi oficioase; dar nu aveau instrumentele trebuitoare căci intelectualul român constituit este, în ziua de azi, o făptură pauperizată sistematic şi înfricoşată de secta agresivă ce s-a instalat la Stăpânire şi împarte, într-un arbitrariu perfect, surse şi resurse de unde culege partea Leului, căci aici domneşte dreptul-celui-mai-tare. Ştiam, bineînţeles, că „sărăcimea“ – oricât de cultă şi de agregată intelectualiceşte – nu se poate organiza. Căci de aceea a şi fost sărăcită: ca să tacă şi să se supună aşezându-se, în mod inevitabil, la jug. Dar frica şi desperarea sunt fenomene noi, care mă consternează. Să fi dispărut nădejdea că fapta rea va fi pedepsită într-o zi prin lucrarea Celui ce se îngrijeşte ca, în cele din urmă, toate să se aşeze la rânduială? Ori poate vremea noastră, ce pare să fie stăpânită de Cel Viclean – căruia, totuşi, i se va şterge şi i se va uita numele – a condus până şi pe cei mai cutezători să privească de două ori, cu prevedere, în jurul lor, înainte de a păşi? Stăruinţa lui Corneliu Florea, ce a fost întâmpinată de mine, prin solidaritate, cum i se cuvenea, arată însă că îndrăzneala nu a pierit. O vor fi avut-o şi alţii, dar au lipsit căile şi încredinţarea că, în ciuda a ceea ce se vede, încă se mai poate nădăjdui.

Un sentiment de destrămare şi o aparentă tăcere de voci diverse pare să se fi aşternut peste România, unde astăzi parcă vorbesc, fiindcă au drept la cuvânt (dreptul cuceritorului!) numai cei ce exemplifică acea categorie dezordonată intelectual pe care această carte mică o aşează la locul ei, adică într-un insectar. Dar, de fapt, acestea sunt doar nişte impresii ce nu trebuie să se traducă în convingeri. Nu rezultă de nicăieri că, altfel decât ieri – când acelaşi gen de turciţi şi de fanarioţi adusese patologia neîncrederii în noi înşine, risipindu-se, în cele din urmă, ca pleava împrăştiată în vânt – neo-turcitul de azi va sfârşi în triumf, contrar seriei întunecate ce o reproduce şi care s-a evaporat ca specimen, rămânând categoria încă, din păcate. Eu cred, de altfel, că acesteia nici măcar nu i s-ar cuveni o atât de stăruitoare cheltuială de energie şi de timp irosit spre a pune pe cel neputincios dar petulant acolo unde s-a aşezat de la sine prin însăşi conformaţia lui greşită. În faţa ignoranţei incontinente, misiunea noastra nu-i de a răspunde străduin-du-ne să-i vorbim cu îngăduinţă în limba ei stricată de o gândire indistinctă – şi, deci, să ne întârziem paşii răspunzând produsului inferior – când, la drept vorbind, datoria vieţii noastre este, dimpotrivă, a construi ceea ce alţii ne lăsară, ca un legat, să continuăm.

Câteodată, însă, Răul trebuie definit şi, dacă are identitate, arătat acolo unde se găseşte. Iată din ce motiv această carte există acum, în acest fel. Este, până la urmă, un episod colateral prin tema însăşi, atât de nesemnificativă când se priveşte de la înălţimea istoriei noastre, încât va trebui cândva să se întrebuinţeze un ochean măritor spre a o întrevedea. Căci într-un mâine al valorilor clarificate se va observa că o astfel de examinare este, de fapt, o hermeneutică despre neant.

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: