~INTELEPTUL DIN AMERICA – „Un sens al nadejdii”-prefata la vol. „Inteleptul din America- Alexandru Nemoianu in analize si exegeze ”

UN SENS AL NĂDEJDII

Soarta operei lui Alexandru Nemoianu este tot atât de stranie ca şi opera însăşi. Şi în acest caz, un complex de împrejurări potrivnice opreşte privirea calmă şi cuprinzătoare şi amână în chip greu de înţeles atât valorificarea operei cât şi percepţia ei dacă nu chiar împiedică până şi citirea însăşi. Contribuie la aceasta, între altele, dificultăţile în a fi clasificată ca gen şi formulă. Scriitorul e socotit, prin simplificare stereotipă, când istoric, când prozator iar producţiile lui, fiind neobişnuite, nu par să atragă aprioric sau intimidează. Dar nici tematica nu pare mai apropiată spiritului comun. „Istoria românilor-americani“ (materie cu aspect specios şi, în aparenţă, obiect de erudiţie seacă şi arhivistică), memorialistică „ţărănismului“ afirmat violent în „Borloveni“ sau aceea i-revendicativă şi elegiacă din „Puccini 4“ sunt tot ce poate fi mai rebarbativ în viziunea intelectualului de atitudine creolă şi a belferimii lucrând după tipar. Şi cum scriitorul vieţuieşte într-o recluziune anahoretică în ţinuturi îndepărtate şi nu cultivă prieteşugul zgomotos şi spiritul gregar, manifestându-se în manieră gravă, reflexivă şi ticăită, incapabil nu a practica ci chiar a pricepe tocmeala, învoielile şi scara de valori rezultată din troc, răspândirea prin lectură e restrânsă deşi opera există cantitativ şi, privită atent, ar trebui să impună. Şi exegeza nu putea fi decât firavă până la un punct, conţinând o vreme mai mult recenzii întâmplătoare şi puţine.

Această situaţie nici nu uimeşte în climatul de grotesc, pestriţ şi de ierarhii de valori clădite anapoda ce domneşte la noi unde în tradiţie ancilară se sărută până şi papucii boierimii depravate de prin divane în vreme ce cărturarului reţinut şi gânditorului eretic – socotiţi a nu avea greutate în imediatul chiverniselilor de neam-prost – le rămân dispreţul şi omisiunile voite sau nepăsătoare. Concluzia ce s-ar fi obţinut până deunăzi, indicând că există opera dar lipseşte penetraţia nici nu ar fi avut importanţă căci nu atât adulaţia contemporanilor dă valoarea ci stăruinţa ecoului în timp şi puterea „scriselor“ de a înrâuri (fie şi prin adagiu anonim şi apoftegma devenită „folklor“) creând interogaţii periodice; acestea dacă nu ar ilustra cazul dramatic când, ignorată în vremea ei, opera ar îngădui abia probabile restituiri şi nădejdi în descoperirea târzie. Cum însă la noi, unde metoda „îngropării de viu“ a celui inconform face furori şi ridicarea scării de valori se face cu exclusivism încă de azi (dacă nu chiar de ieri prin selecţia aprioristică) încrederea în dreptatea posterităţii trebuie să fie mai redusă decât ne-ar întări-o vremurile neconvulsive cum nu sunt cele ce le trăim. Rezultă că ipoteza justiţiară în forma ei metafizică trebuie mai degrabă stimulată prin ajutor contemporan şi contribuţie fără iluzii însă cu simţământul viu al măsurilor echilibrate.

Cartea aceasta acoperă în fapt goluri anterioare deşi fusese plănuită ca omagiu de vârstă rotundă într-un fel, totuşi, diferit de obişnuitele „melanges“ (incluzând evocări de personalitate, „fortuna“ şi studii în subiecte de tot felul. În locul lor s-au adunat câteva zeci de comentarii, eseuri şi, puţine doar, cronici şi recenzii care, deşi cântăresc – ca majoritate – suficient cât să impună, abia dacă deschid un dosar al receptării în felul unor pagini preliminare.

Căci depăşind prejudecăţile, cititorul începe a descoperi cu uimire că acolo unde pare a întâlni examinare de istoric este, de fapt, un gen rar de literatură sapienţială cultivând fără model explicit apologul, „cuvântul de învăţătură“ şi „povaţă“ precum în alte vremuri când nu literatura ci cercetarea ziditoare constituia formula predilectă şi cu efect şi că autorul tinde nu spre dizertaţie de catedră ci —prin adagiu şi apoftegmă – la „exemplar“ şi înţeleptire. Proza însăşi nici măcar nu-i ficţiune propriu-zisă ci poveşti libere extrase din viaţă sau, mai bine zis, fulguraţii de un fel memorialistic de o ingenuitate uimitoare şi unde adeseori aripa angelică a poeziei bate rar, ritmic şi impresionant precum în prea puţine din creaţiile de seamă care nici nu au gen, specie şi asemănări. Literatura însăşi, de fapt „creaţia“ (căci aceste întocmiri sunt literatura dar situată în altă vârstă, poate coetanee cu însemnările medievale de scriptoriu) e un fel de şir prelung şi rapsodic de „eseuri“ adică de „încercări“ în sensul originar unde, dacă ar trebui să se cuprindă întreaga lor semnificaţie, chiar înţelesul mistic ar fi prezenţa de căpătâi. Dar şi tematică se dovedeşte a fi altfel decât pare. Ceea ce, în cercetările despre „românul american“, dă sentimentul studiului de erudiţie pe subiect impus (fiind, în fond, dovezi de spirit cărturăresc înzestrat şi meticulos) se revelează deopotrivă ca reflecţii asupra „modelului existenţial românesc“, în fond un originism consubstanţial ce se poartă cu sine inerent peste incidentalul geografic şi contextul îngăduitor sau ostil. „Ţărănismul“ însuşi al Borlovenilor se adaugă acestui mister de conformaţie prin ecou de unităţi organice şi, de oriunde am lua-o, se răsfrânge în impresionantele dovezi de materie medulară călinesciană întruchipate de „spiritul getic“, de sadovenism şi de regresiune către arhaic. Filosofia însăşi este aici ieşită din realităţile necontingente şi nu-i de mirare că în satul primordial, codificat de ritualuri, hotare, obiceiuri şi cutume enigmatice, sentimentul vieţii în spiritul comunal, de „loc de origine“ dezvoltat prin ţinuturi, plasi şi „ţări“, triumfă ca legitimitate. Acesta este, la drept vorbind, şi argumentul memorialisticii „bucureştene“ din Puccini 4 şi împrejurimi care nedumereşte printr-un bucureştenism de cartiere tradiţionale, de „mahalale“ străvechi şi de lume aşezată în măsurile vieţii la ţară inevitabilă într-o federaţie de sate precum Bucureştii originari.

Perspectiva este pretutindeni „eretică“ având, de fapt, o inactualitate ce se întâlneşte cu greu la noi unde stereotipul impus constă în semidoctismul petulant, „urâtul“ steril şi o maladie a urii faţă de sine ce strică până şi destule suflete tari. Însă aducând reacţiune şi argument, aceasta trezeşte, impresionează pe căi nelămurite şi stimulează.

Fiindcă, în ultimă analiză, această carte cuprinde un şir de revelaţii şi desfăşoară un sens al nădejdii care, la rândul ei, este regăsită cu uluire ca şi cum spiritul colectiv se trezeşte dintr-un lung somn dogmatic în luminile pure, calme şi aurorale.

ARTUR SILVESTRI

25 Aprilie 2008, în Vinerea Mare

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: