Dumitru Buhai : ” Pasi spre fericire ”

DUMITRU BUHAI , SUA Poet din categoria marilor devotionisti de felul lui Traian Dorz , rapsodul ” Oastei Domnului ” , Dumitru Buhai, traitor in America la o varsta de patriarh biblic , ilustreaza astazi un fel de lirica prea putin cultivata la aceste intensitati ce nu sunt decorative ori carturaresti si pe care doar Ioan Alexandru o mai imbratisase , desi la alte concentrari si cu o anvergura categoric superioara . Insa creatia din ” Pasi spre fericire ” si “Bucuria Mantuirii ” impune prin sinceritate , experienta sufleteasca genuina si , in cateva cazuri , product sustras episodicului si jurnalului afectiv.
Genul insusi in a se exprima literar este indefinit si , de fapt , specific caci amesteca in acelasi fel de extaz trait atat poezie cat si eseu , constituind  o melodie interioara continua si abia presimtit rapsodica . Pretutindeni in aceasta creatie izbeste un fel neobisnuit de intelegere a traditiei
unde nu atat “evocarea sentimentala”si “respectul inevitabil sunt capitale ( caci se subinteleg ) ci un fel de experienta aproape mistica , profunda si invecinata cu starea fara cuvinte , ce framanta prin inedit si tulbura cu adancime . Aceasta se intalneste rar si apare la cei care,prin insusi secretul de alcatuire , sunt destinati unui simtamant ce diferentiaza chiar daca in masurile literaturii asezarile sunt mai degraba in “serii ” decat in expresie individuala inconfundabila.
Unii ar putea zice ca in versuri precum acestea : Carpatii formeaza un arc maiestuos /Si Dunarea curge spre mare frumos./ Campia romana e-o holda manoasa / Iar inima mea simte dorul de casa...” suntem intr-o medievalitate tarzie ce abia ca aminteste pe Dosoftei insa aceasta incheiere nu este esentiala desi esteticeste se confirma. Caci din aceste stari de adoratie si de privire catre lumile mirifice se constituie o remarcabila eseistica de un lirism profund ,unde sunetele de tube ale ” Cantarii Romaniei ” lui Alecu Russo se recunosc si impresioneaza aducand ecouri ce nu se sting decat tarziu , dupa ce s-au depus in memoria colectiva : ROMANIA MEA este tara de la rascruce de vanturi, spre soare-rasare, dincolo de imensul ocean… Este tara mea de dor, de care doar gandind, in suflet, ma infior, caci multi ani in urma, eram nevoit s-o parasesc, fara sa stiu . daca vreodata, o voi mai revedea…
Am luat cu mine, in sufletul meu, imaginea tarii mele, ca o Doamna frumoasa, imbracata in podoabe alese, daruite de Creatorul cerului si al pamantului, in caierul vesniciei, cu mii de ani in urma… Am luat cu mine o tara ce o port, ca o floare ce o ingrijesc; si o am in sufletul meu, in culorile sfinte de curcubeu tricolor, ca sa nu uit ca am trait Acasa o felie de viata cu ai mei… Am luat cu mine de-acasa o tara in primavara mereu… Tara mea de aici – de printre straini – este limba romana, daruita si mie de Dumnezeu, ca sa gandesc, sa citesc, sa ma racoresc, cand dorul de casa ma-nvaluieste in nostalgie… Si-ti marturisesc acest sentiment acuma si tie, pe aripi de melodii inscrise in cuvinte de aur, de agrint si de fier, ca sa patrunzi tainele sufletului meu…
La drept vorbind , aici impresioneaza ” amintirea Paradisului ” , visul despre Hiperboreea , instinctul geografiilor de mari puritati proprii unui suflet de un lirism inalt a carui asezare in cuvinte nici nu mai este atat de importanta pe cat se intuieste in marea lui transparenta dedicata suprasensibilului.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: