” DENSUSIANISM ” SI ” RECUCERIRE A MEMORIEI ” – Postfata la vol. ” Basarabi, Legi Belagine , Kogaion. Studii daco-romane” de Maria Ciornei , ed. Carpathia Press, 2008

Umbra grandioasa a ” Daciei Preistorice ” a lui N. Densusianu pluteste si pe deasupra studiilor stranii prin intuitie , lipsa de prejudecati si cu un anumit vizionarism de initiat pe care Maria Ciornei ( n.1942) le-a risipit cu darnicie prin publicatii astazi mai greu de gasit sau le-a retinut numai pentru lectura unui cerc restrans . Insa oricat ar fi fost raspandirea de firav sustinuta si actiunea carturareasca – putin priceputa de catre contemporanii indiferenti , opera va trebui examinata cu atentie si numeroase dintre concluzii – propuse examenului ulterior , fiindca este in afara de indoiala ca vor exista castiguri importante in materia evolutiilor de constiinta colectiva .
Desi filolog prin formatie – dar in felul organizat al scolii lingvistice romanesti de altadata unde incapeau mai putine prejudecati decat azi – Maria Ciornei si-a largit domeniile de studiu curent incluzand in sfera de documentatie deopotriva etnoistorie , folcloristica si antropologie dar mai ales istorie fiindca , de fapt, un anumit gen de
istoriografie de aspect profetic o fascineaza pe cercetatoare si ii da un reazem mai greu de inteles de catre cei ce nu pun pasiune in actiunea intelectuala ci doar participarea de slujbas obisnuit . Carturarul lucreaza deci cu o staruinta de benedictin si de-aceea cam tot ceea ce constituie concluzie valida ii vine pe o cale paralela cu ” stiinta oficiala „>>>>>>

Reclame

„Naturaleţea unui element de floră sălbatică ” – postfata la vol. ” Tot ce era de spus …” de Ana Moldovan

Puţin cunoscută din motivul unei reticenţe obişnuite azi, când mulţi din cei ce scriu se manifestă cu timiditate în faţa mandarinilor clipei, creaţia Anei Moldovan (n. 1959) merită însă un tratament mai îngăduitor şi chiar atitudini solidare ce încă nu sunt caracteristice vremii de azi. Căci deşi producţiile sunt puţine – fiindcă scrisul este rar şi provenit din straturi aproape inaccesibile – „opera“ există şi arată o uimitoare unitate în stil şi mitologii. Această omogenitate ar fi putut să fie efectul unei metode şi, precum la alţii, rezultatul unui calcul lucid care să orânduiască în etape distincte un material la rândul lui selecţionat cu atenţie, făcând astfel artă prin elaboraţie, construcţie şi „sistem“. Însă nimic din toate acestea în acest lirism bizar, memorabil câteodată prin stilul lui gâfâit, unde gândurile se rostogolesc cu o repeziciune uneori insuportabilă ieşind cu o claritate genuină din adâncimi care abia de sunt înţelese de autoare şi câteodată nici măcar nu sunt identificate. Este, deci, o literatură de o spontaneitate de dicteu, aparţinând unei fiinţe ce scrie cu naturaleţea unui element de floră sălbatică şi care nici nu şi-a impus „să facă literatură“ fiindcă o asemenea opţiune ar fi prea puţin semnificativă decât este obiectivul dezvăluirilor sufleteşti, directe şi esenţiale care se includ de la sine în categoria depoziţiei şoptite şi a gândului rostit în sonuri de elegie. Atâta câtă e aici, poezia nu-i propriu-zis involuntară ci mai degrabă lipsită de scop în ordinea estetică având valoare atât cât ilustrează mişcările sufleteşti declarate fără fereală, emoţia ce o conţine rezultând din sensibilitatea ingenuă şi, până la urmă, din indiferenţa uimitoare în faţa ideii de compoziţie. În această ordine a „naivului“ intră deopotrivă dezorganizarea superficială (care însă exemplifică convulsiunile unui suflet năvalnic ce s-ar înfăţişa „baroc“ dacă ar lua în seamă categoriile de creaţie) dar şi dispreţul pentru convenţie prin aceea că însăşi punctuaţia de gen specific încalcă regulile, fiind o traducere simultană a felului de a simţi.

„Poemele în proză“ ale Anei Moldovan, stranii, senzuale, de fapt fragmente dintr-un jurnal completat capricios, sunt o etapă din constituirea operei unei autoare care, cu cât va înainta în scrisul direct şi emoţional, va putea ajunge la producţii ce îi întăresc opera.

ARTUR SILVESTRI

Septembrie 2008


Postfata la vol. „Iosif Coriolan Buracu – O legenda vie „

O CARTE DESPRE „SUBSTANŢA VIE“

Îndemnările în a se pomeni părinţii prin recapitulări de panteon local – aşa cum încercasem să fac în culegerea „Un prinţ popular“ publicată în iarna ce abia a trecut – nu au rămas fără ecou şi mi-am dat seama că nu vor fi lipsite de consecinţe când, pe la mijlocul verii acesteia, am primit o veste de la profesorul Pavel Panduru care m-a tulburat dar, în acelaşi timp, m-a şi întărit arătându-mi că nu greşisem în ceea ce propusesem mai demult. El îmi scria despre ideea – ce o avusese recent – de a reconstitui o efigie alcătuită din bucăţi, urmând mai mult ca sigur exemplul primit la evocarea colectivă a „protopopului Pavel Boldea“. O idee care, aşa cum am putut observa după scurtă vreme, nu rămăsese „intenţie“ ci devenise fapt. Acum obiectul reconstituirii de model era Iosif Coriolan Buracu, despre care aveam ştiri suficiente deopotrivă din scrieri ale lui Alexandru Nemoianu, din evocări făcute de Ion Marin Almăjan dar şi din pagini ale revistei „Almăjana“ unde spiritul locului este prezent mereu prin numeroasele lui înfăţişări consumate în episod istoric. Curând, Pavel Panduru mi-a trimis, spre lectură, şi culegerea proiectată care, la drept vorbind, cuprindea exact ceea ce e necesar.

Materialul cules era în sine impresionant prin cel puţin trei argumente ce se puteau observa de îndată: substanţă vie, diversitate de tematici şi concentrare în principii morale de la sine înţelese. „Substanţa vie“ era tradusă prin simţământul prezenţei continue atât ca îndrumător inerent cât şi prin conservarea hagiografică în folclorul ţinutului , unde „faptele“ lui Iosif Coriolan Buracu treceau drept exemple sociale şi repere vehiculate oral. „Tematicile diverse“ căpătau evidenţă prin chiar perspectivele venite de la nu puţini autori dedicaţi prin studiu nu doar „obiectului“ ci şi propriei definiţii de natură etică în raport cu materia ce se evoca. În fine, o „concentrare de principii morale de la sine înţelese“ era izbitoare prin uimitoarea identificare a omului istoric cu totemul lui.

Dar, mai mult decât acestea, mai există aici un strat ce merită subliniat fiind destul de puţin vizibil în alte cazuri asemănătoare. Alţii, poate, se scoboară în istoria locului prin investigaţie ocazională produsă în manieră comemorativă, seacă şi „ştiinţifică“ iar ceea ce rezultă nu-i decât comunicare de simpozion, articol de anuar sau studiu în scopul obţinerii de titluri didactice. Aici, însă, totul este substanţial, „trăit“ şi activ fiindcă în „ţările vechi“ de la noi modelul se reproduce continuu şi pentru a-l preface în factor de coeziune nu sunt trebuitoare momentele ceremoniale, ritualurile de re-amintire ori „pomenirea“ simbolică; el trăieşte în pecetea omului natural şi îl confirmă ca atitudine universală. Aceasta e, de fapt, enigma cărţilor populare recente, de felul acelora unde memoria răsună răspicat, clar şi în sunetele de gong ale Timpului nostru nemăsurat.

CARTI CARE ASTEAPTA SA SE NASCA – Claudiu Mihai Coman : ” La inceput a fost Cuvantul „

Eseist , poet dar si animator cultural cu adeziuni la un regionalism creator luminat , Claudiu Mihai Coman (n. 1987) ar putea adauga la cel dintai volum („Prieten Drag «floarea de tei să-ţi fie cel mai frumos epitaf»“, 2002 ) o posibila culegere de comentarii in gen insolit care exista acum numai in forma jurnalistica a unui serial intitulat ” La inceput a fost Cuvantul „. Acestea sunt mai putin eseuri si exegeza ci mai mult o selectie in felul unei antologii ce cuprinde extrase din opere diverse adoptate moral fiindca formeaza o familie spirituala si a caror creatie e socotita folositoare in sens crestin, desi fara sa constituie model obligatoriu . In acest gen de jurnal intelectual , de fapt codice de uz propriu precum acelea din Evul Mediu tarziu sau la noi din vremurile fanariote , isi defineste autorul un sir de repere a caror evocare se reazema pe „nevoia de adevar si recunostinta ” .

~Eseurile Nastasiei Maniu

Efect al unei gandiri lirice si nu doar al inspiratiei derivate din humori si stare de beatitudine , opera Nastasiei Maniu si-a aflat un reazem si in eseistica , unde , desi sunt intermitente , fragmentele de ganduri cu aspect teoretic exista si merita semnalate . Autoarea nu scrie fortat si nici muscata de idei , aratand , de fapt , un gen de cugetare calma , cu o nota elegiaca inclusa adanc :este un „timbru vocal „potrivit pentru o culegere de eseuri care , prin insasi natura ei, are un caracter de jurnal de creatie . Ca intotdeauna, in el vor aparea consideratii in tema morala , reflectii ce se intalnesc cu meditatia religioasa , de fapt un intreg complex de ganduri care , fiind destinate creatiei pe cai inca indefinite , raman deocamdata in „limbul operei de proiect „. Titlul insusi al acestor compuneri (ce se vor chema, probabil , Copiii singuratatii mele ) indica temele capitale :singuratatea si creatia , aceasta de pe urma vazuta in felul unei germinatii cu caracter secret , aproape mistic . Si ideea de a indica felul cum se scrie ca fiind „chinuri ale facerii” confirma aceasta supozitie caci scrisul insusi pare a fi un fel de act misterios unde incap stari de tot felul dar mai cu seama un soi de viziune asiatica , ireductibil simbolica , niciodata identificata in chip deslusit . Scriitoarea zice astfel :” Singuratatea – vazuta dinafara – pare sterila.Ceea ce e fals.Adesea ea ramane gravida si naste ganduri.E adevarat ca acestea, gandurile adica, pot fi uneori monstri sau copii rahitici. Depinde a cui singuratate esti si cine te fertilizeaza, cu cine te imperechezi. Rareori singuratatea este nevasta unui geniu. Nu de alta, dar geniile sunt rare.Nu cresc asa pe marginea cararii. In schimb, imbecilii, si, din pacate, nu doar ei, nu raman niciodata singuri, intrucat singuratatea devine insuportabila pentru cel care n-o poate popula nici macar cu ganduri. Dar si mai greu ii vine singuratatii cu unul ca acesta. Vai de singuratatea care devine nevasta unui imbecil! ” . Poeta se recunoaste de indata in aceste cugetari de carnet care fac si din comentariile despre carti , intotdeauna pigmentate cu impresia de scriitor si izvorate din dorinta de identificare , fragmente dintr-o literatura cu emisiune continua unde genurile si speciile literare se confunda , despartite numai de dictia diferita ce traduce tipul de emotie .

~DOR DE DOR – un „raspuns al marginilor”

Intre numeroasele publicatii „localiste” de la noi (care, insumate, arata ca un adevarat curent de reactie autohtona se produce treptat ) , trebuie mentionat si eroicul  mensual „Dor de Dor” , fondat in Dor Marunt din Baragan de Marin Toma, el insusi un admirabil „om al locului ” care si-a dedicat o parte din opera studiului regiunii si  istoriei acesteia prin ” documente si fapte „. Revista , care a izvorat din acest raspuns al  marginilor asemanator cu atitudinea granicereasca din veacurile de odinioara , cultiva insa mai mult decat un spirit  de traditionalism geografic si a inaintat intr-o directie ce ilustreaza cu staruinta   relieful prea putin cunoscut  al unei literaturi a carei diversitate impresioneaza si impune atunci cand este privita fara prejudecati . De fapt , acesta e un program inerent ce s-a tradus in practica – desi o formulare teoretica ar fi utila inca si azi , chiar daca  s-ar exprima pe material manifestat  – ilustrand mai degraba  o realitate a „iubirii de literatura ” care face sa inainteze  intregul indiferent de cotele schimbatoare de valori si a carei insemnatate capitala se va observa vreodata , cand timpurile vor fi mai ingaduitoare .

Artur Silvestri

~Mariana Gurza – o carte posibila de eseuri

Prea putin cunoscuta mai ales din motivul lipsei de staruinta in a o propaga , eseistica Marianei Gurza , afirmata mai intai in poezie unde exista o anumita continuitate in expresia neo-romantica , ar merita o soarta mai buna daca autoarea o va culege odata in ideea unei carti cu caracter de expunere de metoda . Bibliografia , desi nu vasta , arata formule diferite insa reductibile la „pagina de jurnal ” ce se intalneste deopotriva in reportaj si recenzie , insemnare de lectura fara organizare sistematica , „portret ” sau panegiric . Insa , la drept vorbind, acestea sunt ” eseuri ” , adica ” incercari „. Felul insusi cum se naste un „text ” confirma aceasta impresie de creatie impulsiva si episodica , indicand fulguratii si ganduri succinte care esteticeste se organizeaza in modurile unui fragmentarism de „caiete ” al caror sens sta mai putin in detaliu si mai mult in impresia de ansamblu unde staruieste interogatia frecventa . Caci scriitoarea a carei opera de seama ar putea fi mai degraba o evocare nesistematica de senzatii , ganduri , amintiri si chipuri , isi lasa materia sufleteasca sa se desfasoare fara nici o constructie planuita anterior ci numai in seama unei nelinisti continue ce nu isi afla limanuri si unde orizonturile insele par succesive panze de iluzii intr-un infinit impenetrabil .

~CARTI CE PUTEAU SA NU EXISTE – ”Un sens al nadejdii”-prefata la vol. “Inteleptul din America- Alexandru Nemoianu in analize si exegeze ”

Soarta operei lui Alexandru Nemoianu este tot atât de stranie ca şi opera însăşi. Şi în acest caz, un complex de împrejurări potrivnice opreşte privirea calmă şi cuprinzătoare şi amână în chip greu de înţeles atât valorificarea operei cât şi percepţia ei dacă nu chiar împiedică până şi citirea însăşi. Contribuie la aceasta, între altele, dificultăţile în a fi clasificată ca gen şi formulă. Scriitorul e socotit, prin simplificare stereotipă, când istoric, când prozator iar producţiile lui, fiind neobişnuite, nu par să atragă aprioric sau intimidează. Dar nici tematica nu pare mai apropiată spiritului comun. „Istoria românilor-americani“ (materie cu aspect specios şi, în aparenţă, obiect de erudiţie seacă şi arhivistică), memorialistică „ţărănismului“ afirmat violent în „Borloveni“ sau aceea i-revendicativă şi elegiacă din „Puccini 4“ sunt tot ce poate fi mai rebarbativ în viziunea intelectualului de atitudine creolă şi a belferimii lucrând după tipar. Şi cum scriitorul vieţuieşte într-o recluziune anahoretică în ţinuturi îndepărtate şi nu cultivă prieteşugul zgomotos şi spiritul gregar, manifestându-se în manieră gravă, reflexivă şi ticăită, incapabil nu a practica ci chiar a pricepe tocmeala, învoielile şi scara de valori rezultată din troc, răspândirea prin lectură e restrânsă deşi opera există cantitativ şi, privită atent, ar trebui să impună. Şi exegeza nu putea fi decât firavă până la un punct, conţinând o vreme mai mult recenzii întâmplătoare şi puţine>>>>

~CARTI CE PUTEAU SA NU EXISTE : ” Semanatorii – Oastea Tarii si un model cultural : ” Curierul de Valcea”

OASTEA ŢĂRII“

Povestea acestei cărţi începe odată cu scrisoarea primită, pe la începutul acestui an, de la admirabilul scriitor Ioan Barbu, din Râmnicu Vâlcea, în acelaşi timp şi făuritorul unui ziar cu o uimitoare longevitate despre a cărui pătrundere profundă aveam nu numai ştire ci şi confirmări verificate. El îmi comunică propunerea de a mi se atribui un premiu al acestei publicaţii care urma în curând să împlinească 18 ani de la apariţie şi se socotea că îşi sărbătoreşte „majoratul“, ocazia fiind subliniată, aşa cum era de aşteptat, printr-o reuniune în etape depăşind caracterul protocolar inevitabil. Ideea în sine de a trage linie şi de a privi înapoi spre a se consulta istoria consumată în ideea proiectului de viitor larg, mi se părea cu totul lăudabilă însă îmi apărea de neînţeles gândul de a-mi acorda o distincţie care nu doar că nu mi se potrivea ca greutate nemeritată însă ieşea cu totul din modul meu de a înţelege lumea şi atitudinile faţă de valori. De aceea i-am şi răspuns corespondentului meu după un răgaz luat pentru reflecţie (trebuitor şi din cauza că, în acelaşi timp, aflasem despre o propunere de acelaşi fel, venită de la păr. Dorin Picioruş, admirabilul, şi el, editor al platformei on-line „Teologie pentru azi“), expediind această epistolă încă nelămurită>>>>>

Carti primite in dar : ” Dolor ” de Angela Nache- Mamier

Splendidul lirism de masuri singuratice care, in anii 80 , impusese vocea de un straniu ascetism sufletesc a Angelei Nache se intrevede azi in reformulari de viziuni noi , si mai largi, pe care , dupa o tacere de aproape douazeci de ani , poeta le infatiseaza in volumul ” Dolor” care insemneaza revenirea la literatura a unui scriitor ce merita un loc definit in tabloul literaturii recente unde asezarea valorilor in proportiile naturale se va face candva si nu foarte tarziu. Despre aceasta creatia s-a vorbit odinioara si se va vorbi si acum, fiindca opera , chiar neimpunatoare prin cantitate, are greutatea marilor prezente estetice ce nu afirma doar ” precursoratul ” ci constructia definita , diferentierea, unicatul

Laudatio

UN CLASIC
Pentru cei ce privesc literatura din placerea lecturii si nu au dioptriile incetosate de prejudecati stupide si de ura inexplicabila , opera lui Mircea Micu (n. 31 Ianuarie 1937) ramane un izvor de emotii si , adeseori , de invataminte. A scris si mult si putin : mult -pentru ca , fata de cei ce au puteri limitate si o cunoastere a vietii redusa si superficiala , avea ce spune si , deci, ce impartasi : putin – fiindca , desi impunatoare, bibliografia lasa intotdeauna loc de adaosuri si orice creatie noua ne da , si azi, sentimentul unei prospetimi impresionante . In fond, scriitorul nu are varsta caci, in vremea tineretelor dadea sentimentul unui echilibru ce apartinea unei varste lipsite de imprudente si prea repezi consumptiuni iar astazi, cand , dupa datele exterioare ar fi trebuit sa atinga o senectute de atitudini calme si poate resemnate , exuberanta si curiozitatea intelectuala vesnic vie arata o tinerete ce nu se opreste din cursul ei de riu impetuos si spectacular.
Impresionanta este la el emotia genuina , comunicarea de strat adanc si , la drept vorbind, o simplitate impacata ce apartine unui popor vechi ce nu se incurca decat prin accident cu vorbirile complicate si “spusa in dodii “.In felul lui , si la proportiile unei literaturi ce isi va curma destrabalarile sterile descoperind candva formele de relief stabile si proportiile de valori, Mircea Micu este ” un clasic ” si al carui clasicism esential apartine lumii ce l-a facut posibil , o lume de Romanie de vest , dintr-o margine de ses de ” Moara cu noroc ” si de Banat pe unde s-a auzit de Eminescu si se aude si azi ; si se va auzi mereu.
Artur Silvestri

Un alt ” gradinar bun ”

Idealismul lui Sabin Bodea , rar in zilele noastre si batjocorit tocmai de aceea de taietorii de frunza inutila , il face ca , din opera ce ne-o lasa sa ramana fara nici o indoiala sensul unei actiuni ce trebuie inclusa in categoria necesitatii istorice ; el a facut astazi ceea ce trebuia sa faca nu doar asezamintele obstesti ce traiesc din banul saracului si il dispretuiesc cu cinism uitand sa-l slujeasca dar, in acelasi timp , multi altii dintre cei ce pretind ca s-ar ilustra in literatura romana dar tac ori stau cu mainile in san , asteptand culesul dupa ce nu au semanat nimic.Insa Sabin Bodea nu face parte dintre acestia si nici nu impartaseste cu ei decat vorbirea in romaneste .
Scriitor inzestrat si de o admirabila staruinta , el si-a jertfit din ” scrisa ” proprie pentru a se ingriji de altii iar opera lui va fi socotita deopotriva fapta de literator dar si de gradinar ; un „gradinar bun ” , rar in zilele noastre , cand buruienile si parazitii obraznici cred, gresind evident , ca lumea e a lor.