~De ce am facut „Floarea Darurilor „?

Ideea de a crea un jurnal de lectură având caracter public nu însemnează nici absenţa unui spaţiu de a mă exprima (căci nu încerc acest sentiment) şi nici măcar năzuinţa de a ma întoarce în „cronica literară”curentă în felul practicat în tinereţe, să tot fie un sfert de secol şi mai bine. Căci, de fapt, nici ieri şi nici azi nu am scris „despre cărţi” cu gândul de a impune un punct de vedere sau o anumită „judecată de valoare” şi, la drept vorbind, nici nu socotesc că aş fi făcut „critică literară”, aşa cum s-a spus şi încă se mai consideră în mod greşit. Acum, când mă uit înapoi şi privesc miile de pagini ce, adunate ar fi însemnat peste zece volume de „comentarii despre viaţa cărţilor” făcute în imediat, înţeleg mai bine decât atunci că nicăieri nu există vanitatea „Marelui Judecător” şi nici trufie în „a emite sentinţe definitive”. Tot ce-am avut de spus am spus mai degrabă cu o idee de a încuraja pe scriitor şi de a-i extrage din ceea ce mi-am închipuit a fi „materie pozitivă” partea ce ar sluji odată cu trecerea vremii la o „lucrare în imperisabil” şi, de fapt, la o salvare a numelui şi a creaţiei, oricât de măruntă ori grandioasă ar fi fost. Esenţială nu a fost, aşadar, „judecata” ci „reazemul” şi de-aceea obiectivul de căpătâi a stat mai degraba în a expune valorile „uitate”, eliminate prin reaua-învoire sau date la o parte prin monopol aducător de imagine greşită decât „sentinţa” şi „încheierea” oricât ar fi fost de susţinute prin argument. Recitite azi, „cronicile” de odinioară par a se orândui într-un fel esopic şi „şoptit”, comunicând mai degrabă, prin cuvinte potrivite, către autor şi, deopotrivă, către cei ce, răsfoindu-i cărţile, încercau acelaşi „fel de a simţi” aşezat în straturi de zăcământ istoric colectiv, care acestea trebuiau continuate şi dezvoltate.

Poate că, mâine, sau poimâine, am să adun câteva – ori pe toate – din comentariile „de altadată” orânduindu-le în forma unor „sinteze”, ce sunt posibile şi erau închipuite încă atunci, sau a unor „documente de epocă” folositoare celor ce, venind recent în lume, nu au la îndemână decât „imaginile prefabricate” ale Răului dezlanţuit ce stăpâneşte şi astăzi, ca şi ieri. Pretutindeni, însă, se va băga de seamă ca am luat, ori de câte ori am putut, partea celui „umilit şi obidit” prin ignorare şi „aşezare forţată în penumbră”, străduindu-mă să afirm ceea ce am crezut atunci şi cred şi azi şi am să spun şi aici. Că, oriunde ne-am afla, pe orice meridian al globului, esenţialul este „să lăsăm sa înflorească o mie de flori” fiindcă, da fapt, cât însemnează fiecare aceasta numai Dumnezeu o ştie.

ARTUR SILVESTRI

8 Decembrie 2006

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: