POVESTEA „ZEULUI ÎNTRUCHIPAT“ * Post-fata ”TIMP si SARBATOARE”de Julia Maria Cristea(ed.Carpathia Press,2006)

POVESTEA „ZEULUI ÎNTRUCHIPAT“

Post-fata ”TIMP si SARBATOARE”de Julia Maria Cristea(ed.Carpathia Press,2006)

Specializată până astăzi într-un fel de „literatură cu ocazie geografică“, de fapt un gen propriu care amestecă, adeseori pasionant, evocare, document şi reportaj, Julia Maria Cristea nu-i, la drept vorbind, un scriitor prolific deşi opera există şi a găsit o formulă potrivită în a se exprima. O „istorie sentimentală a Vienei“, socotită a fi încă nedefinitivată, există totuşi şi se citeşte cu delicii, un reportaj despre Thailanda, având extensiune şi „material“ exotic este conceput într-o manieră atrăgătoare, de „povestire prelungită“, unde observaţia directă şi documentul se întâlnesc în măsuri echilibrate şi policrome – acestea sunt, la drept vorbind, creaţie în marginea „realităţii imediate“, unde, totuşi, straturi diferite, unele prea puţin vizibile, se disting ori se bănuiesc. Nimic nu ar părea să presimtă, de fapt, o altă perspectivă decât aceasta care, în orice caz, alcătuia „o formulă“ şi asigură o anumită continuitate de „proză de bel-canto“.

Dar pe la jumătatea lui ianuarie, în acest an, recitindu-i câteva din producţiile recente ce se publicau, cu o exactitate de ceasornic traducând „ocazia calendaristică“, mi-am dat seama că acestea năzuiau să se alcătuiască într-un chip definit, formând o carte ce există şi este constituită. Modul însuşi de a se naşte mi s-a părut tulburator. Ea cuprinde „tradiţiile re-trăite şi reconstituite“ într-un fel ce nu aparţine etnologului şi, deci, savantului (deşi se alcătuieşte cu atenţie şi se documentează) ci scriitorului care năzuieşte nu doar „să recupereze“ o viaţă tradiţională ce nu s-a stins ci şi să se explice, în straturile lui profunde şi, poate, insondabile, arătând „cine este şi de unde vine“.

Aceasta este o atitudine mult mai răspândită decât ni se pare acum când privim totul mai degrabă din perspectiva „culturii de consum“ şi a realităţilor de societate superficială curentă căci, oricât ne-am închipui ca fiind moderni, noi avem încă viu şi nedesluşit un îndemn misterios către „origină“ şi „rădăcini“ care, la rândul lui are un grad de generalitate, deşi se observă puţin şi se desfăşoară tainic; însă acesta va rezista peste timp fiindcă ilustrează „diferenţa“, diversitatea şi, până la urmă, „arhipelagurile de specificuri“. Unii, care nu înţeleg că este cu neputinţă a se exprima „în afara seriei“ dacă nu îşi găsesc, pe lângă „dimensiunea individuală“ şi „dimensiunea colectivităţii specifice“, îşi închipuie că aceasta ar fi atitudine „paseistă“, consecinţă a „culturilor întârziate“ şi „rămase în iluzia nemodificărilor“ şi, deci, ostile „progresului“, care se fetişizează, confundându-se schimbarea prin tehnologie cu valorile în materie de spiritualitate. Aceştia invocă, atunci când se pronunţă în această tematică, noţiuni ce nu pot explica altfel decât în felul unor etichete defăimătoare ce se şi întrebuinţează adeseori prin expresii neconţinutistice precum sunt „reacţionar“ şi „sămănatorist“. Adică, într-un plan subţire, cine scrie despre tradiţii ce trăiesc în marile straturi tainice de colectivităţi ar fi caduc şi inerţial şi, până la urmă, „depăşit“. În această materie, însă, demonstraţia nu se face şi, până la urmă, aceasta este şi cu neputinţă de făcut.

De bună seamă că nu aceasta este atitudinea ce a făcut posibilă „literatura de restituţie“ ce ne-o dă, astfel, Julia Maria Cristea. Aici, în aceste eseuri care ascund efortul de a le alcătui şi, deopotrivă, de a le face să existe, este de văzut, întâi de toate, sentimentul tulburător al „pomenirii părinţilor“ fiindcă ori de câte ori ascultăm aceste voci cu aparenţa indefinită – ce ne vorbesc, însă, atât de lămurit încât le înţelegem uneori chiar şi fără cuvinte – suntem parte dintr-un ritual enigmatic şi intrăm într-un spaţiu ce nu mai aparţine contingentului, proiectat, aşa cum şi este, într-un prezent continuu.

Această carte m-am gândit să o public şi, dacă se poate, să o public acum. Ca să desluşesc dacă ea „există“, adică, de fapt, dacă are coerenţă şi „stă“ în structura ei interioară, am recitit totul şi am încercat să o înţeleg. Era izbitor că autoarea se gândise să reconstituie „un calendar sacru“, adică un altfel de repetiţie a timpului convenţional, care, de obicei, orânduieşte societăţile şi le aşează în condiţia lor ireductibilă, de „strângere la un loc de oameni“ în concordanţă cu natura. Acest „calendar“ ar fi trebuit, fără de nici o îndoială, să se aştearnă complet şi îmi apărea de netăgăduit că gândul ce pornise să se exprime avea în vedere o înfăptuire prelungită, laborioasă şi, poate, „sacrificială“. Ea, când s-ar fi încheiat, ar fi dat „un document de viaţă istorică“ uimitor de puternic şi de convingător, orânduidu-se între „cărţile mari“ ce, fiind trebuitoare, era neîndoios că se vor scrie cândva. Dar, de fapt, când şi în ce fel? Dacă, totuşi, această carte ipotetică nu ar fi fost încheiată şi rostul ei nu ar fi întărit, prin existenţă, conştiinţele ce o aşteptau? Şi dacă, întârziată fiind, nu ar mai fi adus, atunci când, poate că totuşi ar exista, efectul care, astăzi, se aşteaptă şi îndemnarea, prin gest necontestat, către a se urma astfel de faptă şi semnificaţia ce o vehiculeaza?

Rezultă că esenţial este că această carte să existe acum, aşa cum este ea, şi că, dacă mâine întregul ei virtual se va întinde, se va completa şi va avea desfăşurare de tablou, măcar „ideea lui de breviar“, ce se observă aici, a semănat, precum Semănătorul, ieşit primăvara pe câmp, ca să se fructifice altădată, mai târziu, în viitor. Iată de ce am hotărât să fac posibilă, prin îngrijire şi editare, această carte care s-a scris parcă de la sine sau a fost „dictată“ de undeva chiar dacă ea constituie într-un fel doar schiţa – ori nucleul redus la esenţial – din ceea ce va putea fi, într-un viitor indefinit, Cartea de Poveşti mitice, închipuită de autoare.

Însă există şi aici „o enigmă a facerii“ căci ceea ce a fost la început, poate, o „încercare de a evoca“ a devenit, cu vremea, o colecţie de contribuţii aproape cu neputinţă de clasificat de unde, însă, reiese cu o vigoare ce uimeşte puterea Tradiţiei şi perpetuitatea ei. Căci, de fapt, „Timp“ şi „Sărbătoare“ nu-i doar o arheologie în straturi de o vechime impresionantă ce nu se întrevăd de obicei dar se presimt întotdeauna pe căi ce aparţin nevăzutului; aceasta este şi un document de stăruinţă a unui impalpabil ce ne defineşte şi, în cele din urmă, adaugă încă o contribuţie la directiva interioară ce ne ajută să fim noi înşine, arătându-ne „specificul“ şi „diferenţialul“.

Căci într-o lume unde „a fi specific“ este totuna cu a supravieţui culturaliceşte, astfel de izvoare de arhaic, aproape fără vârstă, sunt nu doar reazem de colectivitate ci totem ce trebuie privite cu adoraţia ce se datorează „Zeului întruchipat“.