~” Dor de Dor ”

” DOR DE DOR ”

Revista „Dor de dor“, de la Dor-Mărunt, din sesul aproape ca o pampa sud-americană al României, împlineşte doi ani de la apariţie, o vârstă mai rară pentru stările de la noi, unde „centralismul“ întreţinut de prăduitorii de buget pare să triumfe în chip şocant şi neverosimil. Însă nu doar stăruinţa impune aici ci şi materialul. Oricine o citeşte fără a pune în lectură prejudecăţile curente în lumea noastră – unde servitorii Împărăţiei stăpânesc – înţelege că, în felul ei şi atât cât s-a putut, ea şi-a îndeplinit obiectivele iar „misiunea“ (fiindcă astfel de înfăptuiri ascultă de o misiune interioară) s-a putut pune în lucrare şi va da roadă la o vreme, dacă nu chiar încă de pe acum. Apar aici, dacă se recapitulează bibliografia completă, sute de poeţi, prozatori şi cărturari despre care se vorbeşte de obicei mai puţin decât despre „mandarinii clipei“ însă al căror sens în a exista esteticeşte este nu doar de a întări cantitativ creaţia şi, pe cât este cu putinţă, a exprima „voce nouă“, ci şi de a întreţine flacăra dragostei pentru literatură. Căci indiferent dacă istoria îi va reţine în cataloagele ei – ce sunt adeseori contrafacute încă de azi – ceva din această operă colectivă va rămâne şi peste timp, fiindcă ori de câte ori, în viitorul nedesluşit va exista un suflet care să se emoţioneze citind ceea ce se crede prin rea aşezare că ar fi „caduc“ sau „ne-modern“, acest ecou va spune că „omul“ şi „scrisa“ lui nu au murit de tot iar împrejurarea că astăzi aceştia există şi răspândesc vestea senină ce ne spune că se va mai scrie şi citi româneşte încă multă vreme de acum înainte are o însemnatate ce încă nu ştim să o preţuim şi să o subliniem aşa cum se cuvine.

Sunt însă unii care, înrâuriţi involuntar de maladiile „spiritului creol“ ce nu se mai vindecă la noi, îşi închipuie că asemenea reviste nu exemplifică decât stările de frustrare şi că sunt efectul unei reacţii de „marginal“. În această materie, ei aduc argumentul „valorii“ (de fapt, un feţiş dezgustător prin felul cum se invocă şi se întrebuinţează în vederea restrângerii „monopolului“) care de obicei este înţeles în forma unor „ratificări“ ce trebuie să vină întotdeauna de la un „centru imaculat“ şi să reprezinte acel bizar „consens al experţilor“ care nu-i decât o formulă fără noroc ce ascunde „dreptul la viaţă“ numai pentru „ei şi ai lor“. Aceste atitudini – şi ideologia ce le face posibile – trebuie înlăturate cât mai e timp şi până când ele nu vor deveni reazemul noii sclavii intelectuale ce se preconizează. Însă pentru a le trimite acolo unde le este locul, adică în neantul de unde au şi venit ca să strice ceea ce se înalţă cu greu, trebuie „faptă“ şi trebuie sacrificii. Ca şi alţii, care astăzi exemplifică revoluţia tăcută de la noi, unde cei ce sunt pentru dreptul oricărui loc de a se exprima şi-au înţeles deopotrivă rostul şi legitimitatea, Marin Toma nu a stat cu mâinile în sân; el a făcut posibilă, cu eforturi numai de Dumnezeu ştiute, o revistă literară în Bărăgan şi a izbutit să o ţină în fiinţă ani şi ani. Izbânda lui este, la drept vorbind, izbânda omului român ascultător de Tradiţie într-un veac neo-fanariot.